Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
13 Noi, 2024
Cine este Sofia Vicoveanca
Ni s-au întâlnit vocile într-o emisiune a Radioului Național. Vocea mea, atât de puțin cunoscută, alături de vocea dumneaei, știută de toată țara. Sudul și Nordul, adică eu și Sofia Vicoveanca, stând de vorbă, umblând de vorbă, mai bine zis, pentru că nu ne-au stat vocile deloc, despre cer și pământ, despre ce înseamnă acasă, despre nevoia de ceilalți, despre cântec și poezie, despre câte și mai câte.
Bine că nu mi s-a cerut să cânt! N-a cântat nici Sofia Vicoveanca. M-aș fi retras în vârful picioarelor din emisiunea aceea, dacă se întâmpla asta. Așa, am rămas până la capăt. Până la capătul firului, pentru că a doua zi ne-am pomenit vorbind la telefon. Eu, promițându-i c-o să-i trimit câteva dintre cărțile mele, celebra interpretă de muzică populară întrebându-mă dacă poate să facă și ea la fel. Să-mi trimită adică niște cărți care-i poartă semnătura. Cum să nu fiu de acord?
Habar n-aveam că Sofia Vicoveanca scrie poezii. Și că mai și desenează. O văzusem jucând în mai multe filme. O ascultasem cântând de nenumărate ori. Și iată-mă răsfoind, pe la începutul primăverii, fânețele și poienele cu flori dintre coperțile unei cărți primite de la Suceava, alături de alte trei, toate pline ochi de bătăile inimii Bucovinei, totuna cu bătăile inimii autoarei.
Sofia Vicoveanca își povestește, în toate cele patru cărți ale sale, propriul suflet. Nu întâmplător una dintre ele se numește „Din culisele sufletului”. Alta, „Cu inima în palme”. „Taine în adânc păstrate” și „Dureri ascunse” sunt titlurile celorlalte două. Marii artiste din nordul țării, din toată România, de fapt, deoarece oamenii de felul ei aparțin întregului cuprins românesc, nu-i este străină nici una dintre durerile ce pun la grea încercare sufletul acestei lumi. Multe dintre aceste dureri vin dinspre curgerea ireversibilă a timpului, dinspre singurătatea pe care o simte tot omul atunci când își pierde părinții, dinspre obiceiul chinuitor al minții de a ne împinge mereu și mereu spre trecutul de care ne este dor.
Înțelegem, răsfoind versurile și desenele Sofiei Vicoveanca, din ce este făcut omul care se rostește atât de tulburător prin cântec. Din dragoste, multă dragoste pentru ceilalți oameni, dintr-o mare credință în Dumnezeu, din gânduri bune și dorința permanentă de simplitate.
În loc de concluzie, iată un scurt fragment dintr-o confesiune a artistei despre începuturile sale: „Veneam din lumea satului, supusă, sfioasă, ascultătoare și, chiar dacă aveam circa un an de când eram la oraș, nu reușisem să-mi însușesc o atitudine de siguranță în mișcări, în felul de a mă purta. Niciodată n-am avut păreri bune despre mine, dar atunci, la începuturi, comportamentul era catastrofal. Nimeni nu știa în ce parte a orașului locuiam, eram precum fulgul de păpădie în bătaia vântului. Îmi făcusem obiceiul, când ieșeam de la repetiții, la ora 13:00, să mă duc zilnic la Mănăstirea «Sfântul Ioan», făcusem deja cărare; unele colege credeau că stau la cineva în gazdă, pe lângă mănăstire.
La acea oră era cam pustiu, doar câte un călugăr rătăcit străbătea grăbit interiorul mănăstirii. În amarul și neputința mea, îngenuncheam în fața icoanei cu Maica Sfântă cu Pruncul Iisus și rămâneam vreme îndelungată cu inima frântă, care se zbătea ca o pasăre rănită, și mă rugam, în felul meu, de îndurare, de ajutor și de milă”.
.jpg)
