„Cine-i are să şi-i crească, cine nu, să nu-şi dorească“

Există în vorbele care circulă din gură în gură o anume plinătate, ce pur şi simplu încântă mintea printr-o sclipire aidoma unui vers memorabil. Mintea întinde degetele şi sub buricele lor simţim netezimea cuceritoare a unei pietricele, rostogolită mult timp de un şuvoi de apă rece. Tocmai această pieliţă tare declanşează nu ştiu cum încrederea în mesajul pietrificat înăuntru.

Cu mulţi în urmă, mi s-a întâmplat ca o realitate aparent neînsemnată să ştirbească cât de cât această convingere care se aşezase în sufletul meu ca o cărămidă într-un zid.

Eram în faţa unui personaj politic destul de important (un fost ministru însemnat în mai multe guvernări), iar dialogul se purta în apartamentul său. Casa avea liniştea aceea specifică locuinţelor de protocol ale marilor ştabi de altădată. Era o dimineaţă rece şi lipicioasă de februarie, care îmi confirma o mulţime de suspiciuni nedemne la adresa gazdei. Camere largi, pline de mobile grele, şi peste tot vitrine încărcate de bibelouri, vaze, obiecte din materiale preţioase şi bine şlefuite. Cam aşa îmi dădea impresia că arăta şi sufletul acelui om. Cu o preţiozitate care se oglindeşte mereu, dar mai ales rece şi calculat.

Poate crisparea aceasta m-a îndemnat la o întrebare prea îndrăzneaţă. Omul era aşezat, se însurase de câţiva ani cu o tânără jurnalistă. Mai târziu, când numele lui începuse să mă zgândăre prea mult, am văzut că avea economisiţi vreo 250.000 de euro. Îi declarase public. L-am întrebat dacă avea copii. Poate nu aşa scurt, ci pornind de la un anume context. Iar domnia sa mi-a răspuns prompt, făcând şi precizarea că se foloseşte de o vorbă cunoscută - cine-i are să şi-i crească, cine nu, să nu-şi dorească. Nu avea şi nici nu-şi dorea. La vremea aceea, aveam doi copii şi mi se păreau puţini. Poate aveam complexul familiilor mari ale părinţilor. Cunoşteam şi familii de ţărani care crescuseră şi dăduseră la şcoli câte şase sau opt copii. Atunci vorba lui mi s-a părut chiar o sfidare. Problemele familiei şi ale copiilor începuseră nu ştiu cum să aibă o însemnătate prea mare pentru mine ca jurnalist. Cumva, cercetarea temei devenise un reazem pentru această meserie oarecum ingrată. Îmi dădeam bine seama după datele statistice doar că România era răscolită de un mod nou al unei libertăţi ciudate. O negustorie a bunurilor, dar şi a celor sufleteşti ocupa minţi rafinate - întuneca minţile, de fapt -, ca aceea a personajului meu. Sfidarea aceea, pe de altă parte, îmi atinsese o zonă dintre cele mai intime a sufletului. Aşa se face că ea mi-a ştirbit şi imaginea perfecţiunii aşa-zisei vorbe populare. De câte ori aud asemenea precizări, sufletul mi se zbârleşte. Parcă ia poziţia de apărare.