Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cine organizează pelerinajele?
Trebuie atrasă atenţia celor care doresc să meargă în pelerinaje că şi în acest sector pot fi tot felul de amatori-organizatori care să strice acele câteva zile de concediu avute la dispoziţie; care cel mai adesea se simt un fel de îndrumători spirituali, dar fără să aibă cursuri de ghizi şi fără să înţeleagă în profunzime problemele religioase. Ţinând eventual de câte o biserică, organizează pelerinaje ieftine şi lipsite de calitate, promovând un pietism exagerat. Cu a cui binecuvântare o fac oare?
În ultimele săptămâni am călătorit şi aş vrea în primul rând să mulţumesc Patriarhiei Române care organizează pelerinaje ca la carte, cu ghid şi preot exemplari, cu un program echilibrat, care îmbină în mod armonios cultura, spiritualitatea cu momentele de relaxare, cu condiţii de cazare şi masă ireproşabile, cu grija ca fiecare om să aibă un confort psihic şi trupesc. Ne-a însoţit un cuvânt al Părintelui Patriarh Daniel, din care voi cita în cele ce urmează: "Pelerinajul religios, spune Preafericitul Părinte, are motivaţii multiple şi semnificaţii religioase. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriţi." Enumeră apoi principalele motive ale pelerinajului: intensificarea credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu, a rugăciunii şi a vieţii spirituale, călătoria în scop religios fiind un act spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu, un act de pocăinţă, fiind motivat şi de o dorinţă puternică de a primi ajutorul divin. Pelerinajul este socotit o căutare şi o experienţă a sensului sacru al existenţei, o icoană spirituală a acestuia fiind Avraam care şi-a părăsit patria sa, Urul Caldeii, şi a plecat spre ţara făgăduită. Am fost apoi câteva zile în Maramureş, din dorinţa fierbinte de a vizita în primul rând Rohia, unde a locuit un părinte şi un om de cultură la care ţin mult. Nemaiavând decât câteva zile de concediu, am plecat, în grabă, cu o doamnă, enoriaşă a unei biserici din Capitală, care se ocupă cu organizarea pelerinajelor. Drumul a fost foarte lung şi obositor - în prima zi am mers douăzeci de ore, plecarea fiind la şase dimineaţa din Bucureşti, şi fiind cazaţi la Râmeţ la ora două noaptea. La Mănăstirea Prislop - unul dintre obiective - am ajuns la ora 22:00. Până acolo am tot gonit, fără pauze de toaletă, fără pauză de masă, creându-se astfel o atmosferă total neplăcută. Nimic nu era calculat: cât de lungi şi cât de dese să fie opririle? Care este reacţia oamenilor în anumite situaţii? Cât timp ar trebui alocat pentru un obiectiv? Nu au fost luate în calcul evenimentele neprevăzute. Oboseala şi starea de inconfort au crescut pe măsură ce la microfon se spuneau încontinuu rugăciuni, cu voce ridicată (din teama că nu ar putea fi auzite). Foi cu rugăciuni erau transmise din mână în mână, şi pelerinii vrând-nevrând trebuiau să se roage şi atât. Poate nu aş fi scris despre acest pelerinaj, dacă nu ar fi avut loc un incident care m-a pus pe gânduri. La Rohia, obiectiv lăsat la urmă, nu am stat decât câteva minute. Era cât pe ce să plecăm fără să vedem nimic în afara bisericii unde se ţinea Vecernia. M-am întrebat atunci de ce am mers atâtea sute de kilometri? Care a fost scopul pelerinajului? Nu mai trebuia să ne grăbim pentru o cazare, şi totuşi, cu foarte multe insistenţe am vizitat în mare grabă biblioteca şi chilia părintelui Steinhardt. Despre muzeu nici vorbă, nici mormântul părintelui. Deşi a fost poate mai bine ca la Cimitirul Vesel, căruia i s-au acordat zece minute. Astfel încât am început să bănuiesc că dacă scopul nostru nu a fost acela de a ne îmbogăţi şi cultural, a fost probabil un altul care îmi scapă. Cu toate neajunsurile acestui pelerinaj, pe care nu le mai pomenesc aici, am ajuns acasă, cu un alt autocar însă. Cel cu care am plecat s-a defectat şi a rămas cu şofer cu tot undeva în judeţul Mureş. Mă întreb: oare, cine ar trebui să aibă de profitat de pe urma acestor călătorii? Nu noi, pelerinii? Şi nu ar trebui, atunci, să fie organizate de oameni pregătiţi, atât spiritual, cât şi tehnic?