Cine și cum critică

Critica este categoric un demers pozitiv - câtă vreme este constructivă, adică nu doar să spui ce nu ți se pare bine, ci și cum crezi că ar trebui să fie. Mai contează însă și cine critică, cum o face și de ce...

Avem în primul rând critica de specialitate, pentru cărți, filme, muzică, arte plastice etc. Nimic de comentat aici. Sunt oameni cu o anumită pregătire și experiență, care își spun părerile competente. Sigur că orice opinie e subiectivă, drept care există scriitori lăudați de un critic și desconsiderați de altul, dar asta face parte din diversitatea părerilor, care în sine e un fenomen pozitiv, iar un cititor care vrea să se orienteze ce carte să citească poate și e bine să ia în considerare mai multe cronici. Din același motiv, nu trebuie să ne preocupe prea tare faptul că, poate, unele dintre ele sunt un pic influențate de relațiile personale dintre cronicar și autor.

Mult mai mult ar trebui să reflec­tăm însă la criticile - ca să nu zic câr­­­cotelile - venite din partea unor oameni care nu au nici pregătirea, nici experiența și, pe cale de conse­cin­ță, nici competența necesară pentru a emite judecăți de valoare. Dar o fac.

Până nu demult, asemenea lucruri se întâmplau doar în familie, între prieteni sau în locuri precum Poiana lui Iocan, din „Moromeții”, dar tehnologia a amplificat expo­nen­țial poiana prin rețelele de socializare, după ce o făcuse deja, dar la o scară mult mai modestă, prin comentariile la articolele de presă online. Acum, oricine poate spune orice despre orice - și spune! - mizând pe faptul că va fi citit de sute, mii și chiar milioane de oameni.

Cel puțin trei sunt lucrurile care uimesc în atitudinea celor care critică, parafrazându-l pe Lenin, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă.

Primul este totala lipsă de reținere în a ataca (acesta e verbul cel mai potrivit) orice și pe oricine. Nu doar că sunt critici, dar sunt critici cu oricine, din orice domeniu: fotbaliști, actori, muzicieni, scriitori, preoți, me­dici, profesori. Asta pentru că, ați înțeles, ei, vehemenții cârcotași, se pricep la toate și, drept urmare, pot spune ce greșește chiar și un specialist în tehnica zborurilor spațiale.

Al doilea detaliu șocant este siguranța ca de granit cu care sunt formulate nu simple păreri, ci adevărate sentințe. Cel care critică fulminant nu are nici cea mai vagă îndoială. El nu spune niciodată „Cred că”, „După părerea mea” sau „Am impresia că” - ci „E clar că” ori „Este evident că” și, dacă faci greșeala să intri în vorbă cu el și să formulezi propria ta opinie, te bate pe umăr - fizic, dacă sunteți față-n față, virtual, dacă nu - și te-ntrerupe: „Să-ți spun eu cum stau lucrurile!”.

Al treilea lucru care uimește în atitudinea celor care critică orice și tot timpul - și probabil cel mai uimitor dintre toate - este absența oricărei com­­parații între realizările câr­co­ta­șului și cele ale celui vehement criticat. Fără nici o tresărire, e făcut cu ou și cu oțet, de pildă, un sportiv român care este doar al doilea sau al cincilea în lume de către un comentator care n-a fost niciodată al doilea, al cincilea sau al unsprezecelea pe județ în profesia lui. Cât tupeu îți trebuie?

Cât tupeu le-a trebuit numeroșilor comentatori care au luat peste picior o reporteră TV ce transmitea știri de pe front întinsă pe burtă? Oare câți dintre respectivii prea-amuzați au sărit vreodată măcar să ajute un copil sau o femeie agresată? Și oare cum s-ar comporta ei sub o ploaie de gloanțe și explozii?

Mai bine să nu ştim!