Cinul monahal în scrierile lui Mihail Sadoveanu

Opera cunoscutului romancier Mihail Sadoveanu reprezintă - nu atât prin întinderea impresionantă, cât îndeosebi prin substanța ei - unul din cele mai profunde universuri spirituale din literatura română. Lumea evocată şi descrisă cu o măiestrie calmă şi măreață este deopotrivă dominantă şi emoțio­nantă. La fel de captivantă, surprinzătoare chiar, apare călătoria propusă de scriitor prin tainele nesfârșite ale variatelor tipologii de oameni întâlniți în peregrinările sale. Dintre ei, monahii se bucură de un loc aparte.

Pe 5 noiembrie se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu. De aceea vă propun să descoperim o latură a operei sale mai puțin evi­den­țiată: lumea monahală. Poate titlul şi conținutul acestui material vor surprinde pe cineva. Se cuvine spus din capul locului că Sadoveanu a cochetat cu descrierea vieţii monahilor, a traiului și ostenelilor lor, căci veri de‑a rândul le şedea la vestita lavră nemțeană sau la Schitul Vovidenia, observând atent nevoinţele şi petrecerea călugărilor. În creațiile sale, cinul monahal ocupă o pondere deloc neglijabilă, romancierul reliefând cu delicatețe candoarea şi fru­musețea sufletelor afierosite lui Dumnezeu. Îndrăznim să afirmăm că arhiereii, arhimandriţii, stareţii, egumenii, simplii monahi trăiesc şi se comportă atât de firesc în paginile sadoveniene, încât ai impresia că acela care le‑a dat viaţă este unul dintre ai lor. Prezența monahilor în preajma figurilor glorioase ale istoriei neamului nostru reliefează impactul şi rolul deosebit de important al Bisericii, prin slujitorii ei, în păstrarea neştirbită a valorilor credinţei dreptmăritoare, cât şi în afirmarea identităţii naţionale. Spre a întări cele spuse aici, vă propun să răsfoim pagini memorabile din romanele literatului, eviden­țiind tipologii de monahi.

În periplul nostru beletristic, să ne oprim, pentru început, la cartea scrisă în tihna Copoului, la Iași, Viaţa lui Ştefan cel Mare. Romanul dedicat biografiei binecredinciosului domn moldav este unul puternic ancorat în lumea eclesiastică. Figura Mitropolitului Teoctist ocupă un loc aparte: îl găsim alături de domnitor în momentele cele mai însemnate ale domniei acestuia; păstorul de suflete nu rămâne indiferent la schimbările politice din țara sa, nici nu se arată nepăsător față de persoana care va conduce politic Biserica lui Hristos din Moldova. Împreună cu boierii şi târgoveții, el îl întâmpină pe voievod în locul numit Direptate. Semnificativ mi se pare modul cum l‑a primit pe noul domn: înveșmântat în odăjdii, ierarhul i‑a întins coroana, miruindu‑l apoi, ca semn că Dumnezeu l‑a ales şi l‑a uns să fie domn al Țării Moldovei.

În romanul Frații Jderi, scriitorul a încropit o adevărată obște monahală. Unul din personajele puternic individualizate este călugărul patriot, arhimandritul Amfilohie Şendrea, unul dintre sfetnicii de taină ai domnitorului. Să remarcăm faptul că în documentele vremii există un spătar cu numele Şendrea, sfetnic apropiat al lui Vodă Ştefan. Pe Amfilohie, de departe monahul cel mai înţelept şi mai cutezător, îl urmează îndeaproape numeroşi alţii, adevăraţi oşteni ai lui Hristos, dar şi soldaţi devotaţi domnului lor pământean. Ieromonahul Nicodim Jder, al doilea fecior al comisului Manole Păr‑Negru, este călugăr la Schitul Vovidenia de lângă lavra nemţeană. Prin sfaturile date fratelui său mai mic, Ionuţ, părintele Nicodim se dovedeşte un om înțelept, cumpătat, care a descoperit credinţa nu din afară, ci printr‑o strădanie interioară. În aceeaşi impresionantă carte istorică întâlnim şi un călugăr misterios, cu viaţă aleasă, ce îşi luase canon singurătatea şi muţenia. Ca un monah vrednic de filele Patericului, pustnicul de la Izvorul Alb reuşise să îmblânzească un bour alb, urmărit la vânătoare de către Ştefan şi oştenii săi.

În romanul Nicoară Potcoavă, descoperim alte figuri de monahi, precum egumenul Paisie de la Mănăstirea Probota sau părintele Agatanghel din aceeaşi chinovie. Eroul principal, Nicoară Potcoavă, îl consideră pe stareţul Probotei un călugăr demn, care nu începe discuţia cu străinii tânguindu‑se din pricina lipsurilor. Venind vremea să îşi probeze credinţa, el preferă să moară mucenic decât să trădeze mănăstirea şi implicit pe Hristos, refuzând să deschidă lotrilor tainiţele cu odoarele sfinte.

În altă scriere remarcabilă, Vremuri de bejenie, autorul creionează portretul unui călugăr canonizat de Biserica Ortodoxă Română după un secol: Sfântul Ioan de la Râșca şi Secu.

Un roman inspirat chiar din lumea monahală este Demonul tinereţii, numit de criticul literar George Călinescu „o carte fascinantă”. Cercetând meticulos oamenii şi meleagurile nemţene, romancierul s‑a oprit la unul din monahii Vovideniei. Nevoinţele acestui ostaş al lui Hristos Sadoveanu le‑a şlefuit, le‑a drămuit, aşternându‑le pe hârtie într‑un portret impresionant, de neuitat. Părintele Natanail, eroul principal, ne apare „special”, ducând o viaţă deosebită. Prototip al omului intelectual, el Îl caută pe Dumnezeu nu doar prin credinţă, ci şi prin comparaţii, cugetări, analogii.

O altă operă ce ne dezvăluie tipologii de monahi foarte interesanţi este Cartea ieromonahului Vichentie Şchipa. Personajul central al povestirii, ieromonahul Vichentie, fost voievod, smerit şi spăşit, trăiește de patruzeci de ani o viaţă tihnită şi curată în pustia înflorită a sufletului său.

V‑am propus un scurt itinerar spiritual prin monumentala creaţie sadoveniană cu scopul de a imor­taliza doar câteva personaje din perspectiva apartenenței lor la un univers încă neexplorat, pentru mulți rămas tainic: monahismul. Se cade să precizăm că nu am epuizat tema: există numeroşi alţi eroi sadovenieni plămădiți de scriitor cu migală, ce‑i dezvăluie aleasa preţuire şi dragostea faţă de lumea cinului îngeresc.