Cioburi de singurătate

Încercaţi să priviţi viaţa trecută printr-un ciob de singurătate. Puteţi alege şi unul din sticlă colorată. Dar e bine să nu perturbaţi claritatea amintirii prin adaosuri de fals optimism. Aşa că folosiţi un ciob incolor, clar, limpede. Aşezaţi-vă într-un fotoliu, pe o prispă sau pe treptele unei scări, în funcţie de câtă confortabilitate doriţi să daţi reveriei. De obicei, eu asociez singurătatea cu un scăunel de lemn cu trei picioare dintr-o bucătărie de iarnă. Prin urmare, acolo îmi voi instala punctul de observaţie. Amintirile mele sunt pestriţe, ca şi un vitraliu. Aşa că voi găsi în jurul meu cioburi de felurite culori. Aleg unul la întâmplare. E galben. Astfel, pentru început, îmi voi aminti toate lucrurile, oamenii, faptele şi gândurile de nuanţă galbenă. Frunze, toamnă, soare de septembrie. Pare o succesiune banală de repere. Toţi autorii fug de clişee, încercând să dezvolte alte realităţi, negândindu-se că însuşi originalul a devenit un clişeu. Ciobul ăsta galben îmi răneşte ochii, ca nişte lentile de contact prost puse. Le voi păstra în lacrimi, se spune că au proprietăţi aseptice. Vindecă tot. Un alchimist spunea: ah, dacă aş reuşi să inventez acea lentilă care să focalizeze razele soarelui pe un grăunte de nisip, transformându-l într-un gram de aur! Vorbele astea mi le-a spus într-o tavernă, la ora închiderii, când hangiul ştergea paharele fixându-ne cu priviri de portărel. Din ciobul său de sărăcie, alchimistul visa. I-am plătit absintul şi am plecat singur pe străzi. Nu, nu ploua. Ştiu că vă aşteptaţi ca afară să fi fost noapte, să fi plouat mărunt şi rece, iar eu să-mi înfund mâinile în buzunare, să-mi ridic gulerul în faţa vântului tăios şi să plec trist spre casă. Nimic din toate astea nu a fost. Mă aflu într-un ciob de banalitate. Voi ieşi din nou, păşind ca un fachir peste cioburile de singuratate ale celorlalţi. Dar dacă voi călca peste un ciob ce-mi va pătrunde, adânc, sub epiderma singurătăţii mele, împrăştiindu-mi ciobul în mii de piese, într-un puzzle imposibil de refăcut? Ciobul meu de singurătate s-a transformat într-un ochi magic prin care privesc în camera obscură a trăirilor mele. O caut pe cea mai ascunsă. Cineva mi-o ştie. Sunt atât de mândru, încât nu-i cer să-mi spună unde e. E un joc de copii. Din nou, soare. Din nou, râset. Şi, uneori, ciobul meu de singurătate răbufneşte şi se scutură de praf, îi sare ţandăra, se agită, ciocăneşte în lemn. Simte privirea tatălui meu, vocea lui. Toate gândurile nespuse impregnează transparenţa ciobului, cu litere tremurânde. E cartea plânsului şi a neuitării, deschisă la pagina dorului cel cu neputinţă a fi tălmăcit. Recitesc însemnările despre singurătatea ce a urmat plecării tatălui meu spre cele sfinte. E ziua în care plâng, ghemuit în inima mea. Şi nu-mi vine să cred. Aşa cum nimeni, niciodată, nu poate să creadă că tatăl poate ieşi din lumina ochilor copilăriei. Iar tot ce rămâne este un noian de cioburi de singurătate, mii de ochi ale căror pleoape adăpostesc amintiri, veghindu-le veşnicia. Vă rog, păstraţi cu grijă cioburile rămase din spargerea visurilor dumneavoastră. În ele trăiesc singurătăţi în care vă veţi regăsi liniştea şi gustul dulce-amărui al unui nou început zămislit acolo unde părea a fi un deja vechi capăt de drum.