Citindu-l pe Caragiale

Unii iubitori de literatură nu l-au agreat pe Caragiale, reproşându-i un cinism extrem. Marele nostru scriitor demasca ridicolul, necinstea şi multe alte pete ruşinoase pe obrazul poporului nostru. Le dezvăluia cu o cruzime pe care realismul său le făcea şi mai demne de dispreţ.

Astăzi începem să înţelegem că n-a fost cinic, ci lucid. Că a văzut realitatea aşa cum era ea de fapt. Că n-o făcea dintr-o pornire răutăcioasă, ci din speranţa (pe care o nutrea destul de puţin) ca unele lucruri să se îndrepte. Nu, nu s-au îndreptat. Recunoaştem în viaţa de azi tot ceea ce citim în paginile lui. Ne dăm seama că textele lui ar trebui să pavoazeze tot ceea ce ne înconjoară (pentru cei mai tineri, care n-au prins "fericita" vreme a finalului de secol, trebuie spus că "a pavoaza" însemna a agăţa pe toate zidurile citate din "clasici", care ne învăţaseră ce era groaza, teroarea, disperarea). Astăzi, e adevărat, nu se mai pavoazează, zidurile rămân goale. Dar uneori câteva citate din Nenea Iancu, afişate pe pereţi, n-ar strica. Am înţelege câtă dreptate a avut. Am înţelege că n-a fost un cinic, ci un realist înzestrat cu curajul de a spune lucrurilor pe nume. Ceea ce astăzi nu se mai poartă.

Ca şi atunci, "există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate", cum spunea el. Se poate completa cu "există minuni care se poate şi minuni care nu se poate". Societatea noastră, atâta vreme silită să uite grija pentru suflet, pe lângă preocuparea de-a "îndeplini planul cincinal" şi de a instaura "dreptatea socială" (care între noi fie vorba n-a putut fi realizată niciodată), începe să se intereseze de aspecte spirituale. Cu alte cuvinte, ar trebui să revină la credinţa predecesorilor noştri, acea credinţă adevărată, păstrată cu grijă şi smerenie în cadrul învăţăturii Bisericii, pentru care ei au adus atâtea jertfe şi au murit uneori. Ne-au lăsat o gândire pioasă, o spiritualitate pornită din Scrierile Sfinte, din textele Sfinţilor Părinţi, din tradiţia dreptei credinţe formulate cu grijă în sinoadele şi canoanele ortodoxiei noastre. Iată însă că unii vor să reformeze credinţa. Să o "modernizeze", să o "aducă la zi". Să introducă formulări noi, rituale noi. Ca şi cum divinitatea, actul creaţiei, transcendenţa căreia îi datorăm existenţa şi speranţa nemuririi, ar fi o paradă a modei, unde care mai de care se mândreşte cu modele şi găselniţe originale…

Mai mult, nevoia de senzaţional, boală distrugătoare a existenţei moderne, a pătruns şi în domeniul spiritual. Adagiul "Panem et circenses" dăinuie sub altă formă până în zilele noastre. Pe mulţi nu-i mai interesează fundamentele învăţăturii creştine. Pentru ei "semne" care apar pe cer, poveşti colportate din gură în gură despre "minuni" pe care le-au făcut unii şi alţii, au mai multă greutate decât învăţăturile lăsate nouă de tradiţia aureolată cu sfinţenia Părinţilor Bisericii, pe care preoţii le împărtăşesc din faţa altarului. Din păcate, şi unii slujitori ai Bisericii au uitat că n-au fost chemaţi să se împăuneze cu gesturi, atitudini, afirmaţii, care n-au nimic de-a face cu dreapta credinţă. Cel mai mare pericol pentru monah (de fapt pentru oricine) este slava deşartă, spun Sfinţii Părinţi. Ea este prima treaptă care-l prăvălesc pe om spre păcat, spre greşeală. De ce se uită atât de des acest lucru?

Auzim despre cuvioşi pe care Sfântul Ilie abia aştepta să-i ducă la cer cu căruţa lui de foc. De curcubeie şi stele luminoase care apar la comandă pe firmament. Auzim despre cuvioşi care ieşeau şi intrau în închisoare după bunul lor plac, pentru diverse evenimente familiare. Sunt afirmaţii care jignesc experienţele cutremurătoare şi reale ale celor care au suferit în închisori, care au fost supuşi unor chinuri de necrezut pentru cei de azi. Mărturiile celor torturaţi, supuşi unor tratamente de neimaginat, nu sunt luate în seamă. Ale familiilor care n-au ştiut că cei dragi muriseră cu ani în urmă în puşcărie. Ale deţinuţilor care n-au ştiut dacă familiile lor mai există, pentru că nici un contact între cei de afară şi cei dinăuntru nu era posibil. Teribilul sistem de reprimare care a distrus pe cei mai buni reprezentanţi ai poporului nostru, cu care orice neam s-ar mândri, este privit azi ca nişte vacanţe plăcute unde oamenii tăifăsuiau în tihnă sub privirile binevoitoare ale securităţii. În loc să se păstreze cu respect amintirea suferinţelor martirilor noştri, unii fabulează cu inconştienţă, naivitate şi lipsă de maturitate, răspândind telenovele, cu "minuni" care-i înfiorează pe bieţii oameni, înşelându-le buna credinţă şi induc în eroare pe cei în căutarea adevărului prohibit o jumătate de secol. Şi nu se gândesc nici o clipă că, dacă ar citi Scrierile Sfinte, ar înţelege poate felul modest în care Mântuitorul a trăit viaţa pământească, s-a botezat în Iordan, a vindecat pe cei în suferinţă fără să se împăuneze, n-a adus presa şi televiziunea la faptul minunat al Schimbării la Faţă, a înmulţit pâinile şi peştii, fără a face caz în cărţulii şi articole cu iz de senzaţional. Că minunile nu se făceau în goana după publicitate, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea omenirii.

Avem destule exemple de oameni care au trăit aşa cum El a aşteptat de la noi. Pe acestea ar trebui să le expunem în cuvântul scris al cărui rol este atât de mare. Şi astăzi se fac minuni, avem destule exemple de minuni adevărate (care "se poate", vorba lui Caragiale), împlinite cu discreţie şi reculegere, nu spre împăunarea cu care unii fac din "credinţă" campanii publicitare şi tam-tamuri bine remunerate. Un călugăr îmbunătăţit spunea odinioară: "Dacă te laudă oamenii, nu te mai laudă Dumnezeu". Să alegem lauda lui Dumnezeu. A oamenilor e oricum efemeră şi nu duce la nimic bun.

" Caragiale n-a fost cinic, ci lucid. A văzut realitatea aşa cum era ea de fapt. N-o făcea dintr-o pornire răutăcioasă, ci din speranţa (pe care o nutrea destul de puţin) ca unele lucruri să se îndrepte. Nu, nu s-au îndreptat. Recunoaştem în viaţa de azi tot ceea ce citim în paginile lui. Ne dăm seama că textele lui ar trebui să pavoazeze tot ceea ce ne înconjoară."