„Cizmarule, nu mai sus de sanda!”

După 1989 a căpătat glas viguros în spațiul public românesc un curent da­co­man, care îi plasează la obârșia civi­lizației europene pe daci sau pe traci, pe pelasgi și alte invenții cromozomiale umane din spațiul carpato-danubiano-pontic. Ideile exaltate sus­ți­nute de adepții acestui „cult” pseudo-științific se bazează pe mai vechile lucrări apărute la începutul secolului 20, între care Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu este carte de căpătâi. Această „piatră de temelie” a unei istorii inventate, contrafăcute și contrafactuale reprezintă o piesă grea (1.200 de pagini!) în arsenalul pro­tocroniștilor de azi. Complexul unei „culturi minore” și al unei istorii ire­levante la scară planetară/multimilenară i-a măcinat și pe clasicii literaturii române, cum ar fi Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel care începuse un monumental dicționar al limbii române, din care a ajuns doar la litera „B”. Ei bine, printre ideile cu care a operat Hasdeu era și aceea că reprezentanții claselor conducătoare din Țările Române se trăgeau pe linie directă dintr-o castă a vechii Dacii. Afir­mații care nu se bazau, desigur, pe nici o dovadă științifică peremp­torie, dar care dădeau bine în contextul naționalismului romantic de ieri, dar și în cel post-comunistoid de azi.

În prezent însă avem de-a face cu mulți agitați ai subiectului, iar internetul este locul predilect de întâlnire. Și firesc, pe canalul de YouTube sau pe pagina proprie de Facebook poți delira ce vrei, cât vrei, când vrei... Luând-o aliat pe arheoloaga de origine lituaniană Marija Gimbutas (specializată în epoca neolitică și cea a bronzului) care afirma la sfârșitul secolului trecut că originile civilizației europene trebuie căutate în stepele din nordul Mării Negre și de-a lungul gurilor Dunării, acești entu­ziaști ai ideii fac tot posibilul pentru a o acredita în spațiul public cu valoare de dogmă știin­ți­fi­că. Există chiar epigoni tenace (nu dau nume, îi cunoașteți cu toții) care fac un „apostolat” eficient printre cei mai slabi de înger (intelectual), sau printre cei cărora le convine teza conform căreia suntem „buricul pământului”, „ompha­los-ul” ­civiliza­ți­i­lor mon­diale de la începuturile isto­riei. În definitiv, fiecare crede ce vrea, însă originea acestei năstruș­ni­cii și dinamica ei accelerată trebuie puțin (psih)analizate.

Ceaușescu și regimul național-comunist inventaseră un prag al istoriei: 2.050 de ani de la statul național unitar dac, condus de Burebista. Iată și documentul ca atare, păstrat în documentele Plenarei CC al PCR din 26-27 octombrie 1977: „Plan de măsuri pentru aniversarea a 2.050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat”. Ideea era următoarea: Ceaușescu era cel care împlinea în vremea de acum ceea ce Burebista începuse cu 2.050 de ani în urmă. Continuitatea istorică, de idei, de plan național pe termen lung, de centralizare chiar se realiza sub Cârmaciul analfabet, căruia unii istorici și propagandiști i-au cântat în strună până când începuse și el să creadă că este adevăratul și singurul Mesia al istoriei românești, care aduce cu sine „plinirea vremii”. Delir total, consecințe dramatice pentru țară! Mașina de propagandă s-a activat, au apărut sumedenie de istorii falsificate, filme și documentare anapoda, manifestări pe stadioane în care defilările erau deschise de câte un „Burebista” cu barbă falsă, călare pe o mârțoagă de CAP... Un „arc peste timp” unea cele două persona­li­tăți ale istoriei „românești”, într-o apoteoză a triumfului național de ieri și de azi. E drept, nici măcar Ceau­șescu și semidocții de care se înconjurase nu aveau tupeul să afirme că romanii înșiși se trag din geto-daci și că limba Romei este, de fapt, limba dacilor, dar ceva mai șle­­fuită... Imperiul roman, cu toată gloria lui, este tributar - ca obârșie - dacilor, care (ce să vezi?!) nu au scris un rând în piatră sau pe papirus, nu au lăsat mai nimic în urmă ca arhitectură, artă, comerț, abilități civilizaționale, tehnică militară de top etc. Doar câteva mostre izolate (brățări dacice, ziduri de piatră ruinate și cetăți de pământ) din care refacem și umflăm o istorie care se încăpățânează să se confirme pe teren - aceasta este starea în care ne aflăm acum. Singur cercetătorul Leo­nard Velcescu a reușit, prin muncă susținută și prin calificare acade­mică reală (doctorat obținut la Sorbona), să prezinte lumii adevărata față a dacilor, văzută prin prisma cu­ce­ritorului roman. O față a demni­tă­ții absolute, a cumințeniei sapien­țiale redate cu exemple fotografice și explicate științific în lucrarea „Dacii în sculp­tura romană. Studiu de iconografie antică” - pe care o recomand cu toată căldura.

Acest tip de demers intelectual ne califică să avem pretenții asupra unei preempțiuni civilizaționale limitate, a unor interferențe culturale semnificative, a unui schimb reciproc de valori între dacii cei statornici și popoarele care cutreierau pe atunci spațiul european. Însă de aici și până la a te „ridica mai sus de sanda” este un pas uriaș! Pentru cine nu știe povestea, o spun pe scurt, așa cum a relatat-o istoricul Pliniu cel Bătrân în „Istoria naturală”. Un pictor faimos al epocii antice (secolul IV îna­inte de Hristos) a expus o lucrare a sa în fața publicului. Din rândurile acestuia se ridică vocea unui cizmar care critică modul în care artistul a realizat sandaua unui personaj. Realizând că a greșit, Apelles a rectificat lucrarea, însă când cizmarul - prinzând curaj - a continuat criticile, artistul l-a oprit scurt, adresându-i celebrele cuvinte: „Cizmarule, nu mai sus de sanda!”