Cod şi stil

Există o mare deosebire în filozofie între cod şi stil. Codul e setul de semne pe care şi-l creează gînditorul în încercarea de a înţelege lumea. Fiecare semn, fiecare categorie reprezintă cîte un ochi din multele noduri ce alcătuiesc năvodul jargonului său filozofic. Pe acest năvod filozoful îl aruncă asupra lumii pentru a pescui adevărul ei şi, fără o asemenea plasă, mintea lui nu ar prinde nici un adevăr. În ce măsură un adevăr, odată scos la iveală, se poate desprinde de codul prin mijlocirea căruia a fost exprimat e o problemă căreia nu-i poţi da un răspuns răspicat. Nu cred că un adevăr poate dăinui şi în afara codului filozofic în care a fost gîndit pentru întîia oară. Mai mult, nu ştiu dacă codul e scara prin care ajungi la adevăr pentru a o lăsa apoi în urmă, înlocuind-o cu o altă scară. Aşadar, nu ştiu dacă un adevăr, unul şi acelaşi, poate fi exprimat în mai multe feluri. Ce rămîne din Heidegger dacă dau la o parte jargonul lui? Rămîn nişte banalităţi crase, dacă le spui unui om oarecare va ridica din umeri spunîndu-ţi: „Cum, asta e tot? Dar asta ştiam înainte de a citi Heidegger. De ce atîta efort terminologic pentru a spune ceva care, la urma urmelor, este o măruntă banalitate?“ Dacă îi spui unui om din afara filozofiei că la Heidegger grija este categorie fundamentală, căci grija defineşte omul în întregul lui, îţi va replica: „Ei, şi?! Mare scofală! Ce i-a trebuit atîta lui Heidegger ca să-mi spună ceva ce eu trăiesc zi de zi, şi anume că sînt, în esenţa mea, grijă?“

Ei bine, stilul e altceva. Stilul e locul în care filozofia capătă chipul cuvîntului, împrumutînd straiele literaturii. Stilul e partea de vibraţie personală în care dai glas codului, e întruchiparea codului într-o limbă. Aici se simte mizeria literaţilor, care nu văd de pildă în Noica decît stilul şi îşi închipuie că la asta se mărgineşte Noica. Simţi imediat trufia suficientă de sine cu care se reped ca nişte şoricei la fruntea unui zimbru pe care vor să-l măsoare după umbra bidimensională pe care o lasă pe pămînt. Dar tot aici se simte şi mizeria filozofilor, fiindcă majoritatea sunt incapabili să scrie într-o limbă cu virtuţi literare, camuflîndu-şi lipsa de talent în spatele unei terminologii pe care n-o gustă nici Dracul. Întorcîndu-ne la Noica, filozoful român, aidoma lui Heidegger, are cod şi are stil. Surprinzător e că ceea ce vezi în primă instanţă la Noica e stilul, şi nu codul. În istoria filozofiei, codul a apărut odată cu Aristotel. La Platon nu avem de-a face cu un cod, tocmai de aceea Platon este o figură atipică în rîndul filozofilor, o creatură inclasabilă, fără predecesori şi fără urmaşi. Neavînd cod, Platon nu este, din acest punct de vedere, filozof (dacă luăm codul drept criteriu de identificare a filozofiei). Aristotel e cel dintîi la care codul se manifestă în deplină vigoare. Asta îl face să fie atît de indigerabil. La Descartes, codul dobîndeşte o metodă de aplicare asupra lumii, dar rezultatul lipseşte, fiindcă Descartes nu are un adevăr al lui. Abia cu Kant codul îşi capătă împlinirea, a-tingînd un rezultat impresionant. Asta nu înseamnă că, de pildă, Critica raţiunii pure este scrisă în întregime în cod. Urmează Hegel, cel care, vorba lui Heidegger, hat alles gesehen was möglich ist, „a văzut tot ceea ce este cu putinţă de văzut“. Cu Hegel, codul filozofic îşi atinge apoteoza, dar după el urmează un pustiu care se întinde pînă la Heidegger. Heidegger îşi construieşte singur, într-un efort supraomenesc - care este luat în bătaie de joc de literaţii germani, de la Heinrich Böll la Günther Grass sau Thomas Bernhard, care ajunseseră să-i pastişizeze ironic limbajul deoarece nu înţelesesră nimic din el - îşi construieşte aşadar un nou năvod, dar de data asta unul fenomenologic. Numai că un asemenea năvod aruncat peste lume nu surprinde tot adevărul lumii, ci doar ceea ce pot eu să văd prin pîlnia minţii mele. Numai despre asta pot să vorbesc, despre lumea fenomenală, despre ceea ce mi se arată în viaţa mea şi în bătaia privirii mele. Despre restul trebuie să tac, lăsîndu-mă în seama revelaţiei.