Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Colaboratorii lui Dumnezeu
Ştiţi că în Sfânta Evanghelie se spune că Domnul Hristos a fost răstignit între doi tâlhari. De ce L-au răstignit între doi tâlhari? Pentru că şi pe El L-au numărat cu tâlharii. Ei au avut conştiinţa că răstignesc trei tâlhari, nu doi tâlhari şi un drept. Căci dacă considerau că Domnul Hristos a fost drept, atunci nu L-ar fi răstignit. Nu aveau de ce să răstignească drepţii. Aveau să răstignească doar păcătoşii, pe tâlhari. Şi nu au aşezat doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, ca să fie încadrat un drept între doi tâlhari, ci au avut la îndemână trei tâlhari pe care i-au răstignit. Dintre care unul era drept, cum a zis sutaşul care era la Crucea Mântuitorului când a văzut fenomenele care s-au întâmplat la răstignirea Mântuitorului şi a zis: „Cu adevărat Omul Acesta drept a fost“ (Luca 23, 47); sau „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta“ (Matei 27, 54). Şi-a dat seama de ceva mai presus de perspectiva gândirii omeneşti, şi-a dat seama că e vorba de cineva care e ales al lui Dumnezeu. Bineînţeles că nu s-a gândit sutaşul că e vorba de Fiul lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, de unul din Sfânta Treime, ci s-a gândit că e vorba de un om deosebit, de un om pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a primit. În orice caz, a dat mărturie de faptul că nu a fost tâlhar, ci a fost drept. Că a fost Fiul lui Dumnezeu, nu a fost un om oarecare.
Unul dintre cei doi tâlhari care L-au văzut răstignit pe Domnul Hristos a zis: „Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta“, după ce l-a mustrat pe celălalt, care Îl defăima. Şi atunci tâlharul cel drept, tâlharul care începea să nu mai fie tâlhar, a zis „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi, cele vrednice de păcatele noastre luăm, pe cînd acesta nici un rău nu a făcut“. A înţeles tâlharul ceva din taina jertfei. Noi pătimim, pătimim pentru că am făcut rele şi plata păcatului o primim, plata răutăţilor noastre o primim, pe când acesta nu a făcut nici un rău. Sfântul Marcu Ascetul are în Filocalie un cuvânt care spune că noi nu avem ce să-I aducem lui Dumnezeu. Dacă am făcut ceva rău, nu putem să compensăm cumva răul de odinioară cu faptele bune din prezent. De ce? Spune el de ce. Pentru că noi nu avem nimic de adus lui Dumnezeu. Cum nu avem nimic de adus lui Dumnezeu? Nu putem să facem nimic bun? Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă cinstire făcându-ne pe noi, cum zice Sfântul Petru Damaschin, colaboratori ai Lui. De aceea sfinţii, cu cât făceau mai mult bine, cu atât se smereau mai tare. Nu se smereau ca unii care au făcut păcate, nu cu gândul la păcate se smereau, ci se smereau cu gândul la faptul că e o cinstire pentru ei binele pe care-l pot face, că sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, că-i cinsteşte Dumnezeu făcându-i colaboratori ai Săi şi că nu numai din puterea lor se face binele. Aşa încât sfinţii aveau totdeauna motive să se smerească. Bineînţeles că nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt nevrednici. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.