Comarnescu, un caz bizar

Citind cartea Ioanei Arnăuţoiu despre Sergiu Celibidache („Sergiu Celibidache privit prin Cortina de Fier“, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2012), am aflat, nu fără strângere de inimă, că Petru Comarnescu a fost informator al Securităţii, turnându-şi prietenii, apropiaţii, colegii de serviciu, în schimbul vizei de deplasare în Occident. Cazul e cu atât mai dramatic, cu cât Comarnescu şi-a păstrat o efigie luminoasă graţie tocmai prieteniei pe care a legat-o cu câteva figuri interbelice. Le-a stat tot timpul în edecul cultural şi, deşi nu s-a putut ridica la nivelul lor, le-a ţinut tovărăşie. A fost un spirit cuminte şi aşezat, fiind scutit de tentaţiile şi extravaganţele epocii. Neavând semeţia figurilor de prim-plan lângă care a nimerit, a avut gentileţea de a le privi excesele cu înţelegere prevenitoare. Urmarea este că numele îi este îndeobşte pus în legătură cu Noica, Vulcănescu, Cioran, Ionel Jianu sau Mihail Polihroniade. Notorietatea lui e relativă, tributară mereu raportării la alţii, împărtăşind acel gen ingrat de celebritate culturală care este sinonimă cu faima prin ricoşeu.

Cu un doctorat în filozofie în 1931 şi cu reală aplecare spre critica plastică, rangul social al lui Petru Comarnescu avea să se deterioreze tot mai mult după 1945, pentru ca, în 1952, dat afară de la  Editura de Stat pentru Literatură, să ajungă să lucreze în colectivul de elaborare a Dicţionarului ruso-român, semnând sporadic sub pseudonim (Petru Coman) şi trăind la limita sărăciei. În acel moment, criticul plastic şi-a spus că vremea demnităţii a trecut şi că a bătut ceasul să intre în pielea delatorului. Şi a făcut-o cu un zel care reiese foarte bine din cartea Ioanei Arnăuţoiu. Culmea este că cele trei volume ale Jurnalului pe care Comarnescu l-a ţinut de-a lungul vieţii ne înfăţişează o inteligenţă pe cât de cultivată, pe atât de „morală“, caz tipic de măsluire a propriei identităţi. Comarnescu nu isca evenimente, ci doar reacţiona la ele. Singura dată când iese din pasivitate spre a face un pas de ctitor priveşte înfiinţarea Asociaţiei „Criterion“, în 1931. Apoi, retras în expectativă culturală, se va axa cu precădere pe comentariul fenomenului artistic. Şi pe delaţiuni.

Dar ce rămâne de pe urma lui nu e jurnalul, fatal măsluit în esenţa lui mărturisitoare, ci scrisorile pe care Constantin Noica i le-a trimis lui „Titel“, cum obişnuia filozoful să-şi numească prietenul. Scrisorile au fost aşternute de-a lungul anilor ’30 - ’40, până la momentul domiciliului obligatoriu de la Câmpulung. Sub unghi documentar, meritul lui Comarnescu este că le-a păstrat, iar meritul lui Noica este că le-a scris. Căci avem în faţă câteva din foarte puţinele scrisori neprotocolare pe care Noica le-a scris cuiva. Noica era curtenitor: nu se zgârcea în amabilităţi gratuite făcute celor mai patenţi neaveniţi, flatându-le zădărniciile cu o atenţie princiară şi perturbându-le astfel imaginea de sine.

Numai că Petru Comarnescu nu s-a numărat printre expeditorii cărora Noica le-a scris din politeţe, ci acelora cărora li s-a adresat din îndemn lăuntric. A fost un om la care filozoful a ţinut sufleteşte şi căruia, atunci când îi scria, îi vorbea renunţând la amenitatea rituală a exigenţelor boiereşti. De aceea în această corespondenţă întâlnim un Noica despuiat de ceremonialul narativ cerut de convenţia epistolară şi găsim un om care îşi dezvăluie intimităţile, proiectele şi ambiţiile intime. Ca testimoniu sufletesc, scrisorile acestea sunt inestimabile, chiar dacă sunt înconjurate de altele, lapidare, fugare, semănând mai degrabă a misive telegrafice scrise sub apăsarea timpului. Dar, în întregul lor, epistolele către Comarnescu au un ton şi o tăietură a sincerităţii pe care nu o putem compara decât cu spontaneitatea pe care o întâlnim în scrisorile adresate Sandei Stolojan sau în misivele trimise lui Gheorghe Staicu. Fără ele, delatorul Comarnescu nu ar mai avea nici un motiv să fie pomenit în cultura română.