Comentariul zilei: Despre canoane şi sinucidere

Cât de neplăcut este să vezi cum oameni care nici nu trec pe la biserică sau iau numele de creştin în batjocură îşi dau cu părerea despre canoanele şi dreptul bisericesc... Tot felul de "vedete" şi de specialişti (în cu totul alte domenii decât teologie, bineînţeles), unele dintre ele personaje extrem de dubioase moral, fac "sinoade" televizate şi dau comunicate prin presă pronunţându-se asupra unor subiecte teologice delicate. Delicate, fiindcă a avea o opinie întemeiată asupra lor implică ani de studiu care, desigur, nu pot fi supliniţi cu dreptul la libera opinie exercitat cu tupeu şi încredere prea mare în propriile capacităţi intelectuale. Ce mi se pare cel mai îngrijorător este tendinţa de a coborî Biserica întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la nivelul unui think tank populist, un tonomat de idei pe care fiecare îl foloseşte aşa cum doreşte. Ce nu ştiu şi nu vor să înţeleagă aflătorii în treabă şi cârcotaşii mondeni este următoarea lege mai puternică şi mai legitimă decât orice Constituţie: Canoanele Bisericii nu sunt legi omeneşti. Într-adevăr, în catolicism s-a născut diviziunea artificială dintre jus divinum şi jus humanum , dar în Ortodoxie nu a existat asemenea delimitare în perioada Sinoadelor Ecumenice. Potrivit Sinodului Trulan, canoanele sunt mărturiile lui Dumnezeu şi trebuie să vieţuim întru ele fiindcă ele - canoanele - "rămân deapururea neclătite şi nemişcate" (canonul 1). Deciziile canonice ale Bisericii Ortodoxe au o obârşie divino-umană, canoanele înfăţişând vremelnicul în veşnicie.

Revenind la chestiunea sinuciderii, vom prezenta, pentru început, o opinie mai aparte despre păcatul sinuciderii. Pentru cei sensibili şi lesne iritabili la tradiţionalismul binefăcător al Ortodoxiei vom cita dintr-un clasic recent, marele scriitor şi cugetător englez, G. K. Chesterton (1874-1936):

"Nu numai că sinuciderea este un păcat, ci este păcatul suprem. Este răul ultim şi absolut, refuzul de a depune jurământul de credinţă faţă de viaţă. Omul care omoară un om, omoară un om. Omul care se omoară pe el însuşi omoară toţi oamenii; în ceea ce îl priveşte, spulberă lumea. Fapta lui este mai rea (simbolic vorbind) decât orice viol sau atentat cu bombă, întrucât distruge toate clădirile: insultă toate femeile. Hoţul este satisfăcut când pune mâna pe diamante; cel care se sinucide nu e însă mulţumit. În aceasta constă nelegiuirea sa. Nu poate fi mituit, nici chiar cu nestematele incandescente ale Cetăţii Cereşti. Sinucigaşul insultă toate lucrurile...

Există un tâlc în înhumarea separată a sinucigaşului. Nelegiuirea acestui om diferă de toate celelalte nelegiuiri - prin ea toate celelalte devin imposibile... Sinucigaşul este opusul martirului. Martirul ţine atât de mult la ceva din afara sa, încât nu mai ţine seama de propria-i viaţă. Sinucigaşul ţine atât de puţin la orice altceva în afară de sine, încât nu vrea să mai vadă nimic. Primul îşi doreşte ca să se înceapă ceva; celălalt - ca totul să se sfârşească. Altfel spus, martirul este nobil tocmai pentru că (oricât ar renunţa el la lume sau ar blestema întreaga omenire) mărturiseşte această legătură ultimă cu viaţa; îşi pune inima în ceva din afara sa şi moare pentru ca altceva să poată supravieţui. Sinucigaşul este lipsit de nobleţe fiindcă nu are o asemenea legătură cu existenţa: este un simplu distrugător; spiritual vorbind, el distruge universul" (Ortodoxia - o filosofie personală, Humanitas, pp. 90-91).

Pentru cei care trăiesc cu adevărat în Biserică şi ştiu că aceasta nu poate fiinţa autentic fără izvorul viu al Sfintei Tradiţii vom oferi opiniile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur, despre sinuciderea lui Iuda (că tot e la modă să fie considerat de unii, mai corecţi politic, drept un mare binefăcător al umanităţii): "Că s-a osândit pe sine însuşi, că a aruncat arginţii, că a înfruntat dispreţul poporului iudeu, toate bune şi de lăudat; dar că s-a sinucis, asta e de neiertat, asta e o faptă diavolească. Diavolul l-a îndepărtat de pocăinţă ca să nu aibă nici un folos de pe urma ei. Făcându-l să-şi ia viaţa, moare de o moarte de ruşine, ajunsă cunoscută întregii lumi" (Omilii la Matei, LXXXV, II). De asemenea, Sfântul Teofilact al Bulgariei spune despre sinucidere că este "un lucru drăcesc". Să vedem ce spun şi canoanele: Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei refuză înmormântarea religioasă sinucigaşilor; în Pravila de la Govora (1640) se spune: "Cine se va ucide singur de bunăvoie acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri (glava 40)". În Pravila de la Târgovişte (1652) este scris: "Sinucigaşul de bunăvoie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit" (cap. 250).

Profesorul Georgios Mantzaridis rezumă perfect cele spuse mai sus: "Când omul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează de viaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului ego şi poate ajunge până la sinucidere". Totul se rezumă la liberul arbitru, la consecinţele alegerii despre care vorbeşte şi Didahia Sfinţilor Apostoli: "Sunt două căi: una a vieţii şi alta a morţii; şi este mare deosebirea între cele două căi"...