Comoara ascunsă în epistolele inimilor - mărturisiri ale Părintelui Petroniu

Scrisul sub chip de epistolă nu este doar o alcătuire de cuvinte, ci o candelă aprinsă în tinda inimii, o comoară negrăită a duhului, ce a străbătut veacurile și a hrănit mintea și sufletul celor ce caută lumina. Nu doar întru hotarele limbii noastre românești a rodit acest ogor, ci și în grădina cea mare a cuvântului de pretutindeni, unde rădăcinile înțelepciunii se întind până în începuturile Bisericii.

Încă din zorii creștinismului, cerneala smereniei a picurat pe hârtie, lăsând în urmă izvoare de lacrimi și cugetări înalte - precum scrisorile diaconiței Olimpiada către Sfântul Ioan Gură de Aur, stropite cu dor, cu durere și cu nădejde, adevărate pârâiașe de har ce curg și azi în inimile celor ce citesc cu luare-aminte, veritabile izvoare pentru predici și meditații filocalice.

Această comoară, țesută din slove vii, din suspinuri tăinuite și din bucurii cerești, s-a păstrat și în literatura română. Unele scrisori au zugrăvit chipuri de scriitori cu duh adânc, chipuri ce altminteri s-ar fi risipit în uitare, ca frunza dusă de vânt.

Așadar, epistolele trimise între felurite persoane nu sunt doar file de hârtie, ci mărturii vii, lumini în candelabrele vremii, un adevărat patrimoniu care oferă unei lumi aflate într-o permanentă schim­bare și grabă un exemplu strălucitor.

Însă nu despre bogăția unor astfel de epistole este subiectul de față, ci despre mărturia unui sfânt contemporan, cuvios trăitor în Muntele Athos, venit din România, care a îmbogățit acest loc sfințit de mul­ți­mea sihaștrilor de altădată, nevoindu-se după duhul Patericului în perioada de sfârșit al veacului al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea. El a scris nu pentru slavă, ci pentru mângâiere; a grăit nu cu înțelepciune lumească, ci cu dulceața cea tainică a harului. Și astfel, prin puține cuvinte, a lăsat în urmă o moștenire ce nu ruginește, nici nu o roade molia, ci se așază în sufletul cititorului ca o sămânță de veșnicie.

Cuviosul Petroniu Tănase Prodromitul, stejar al nevoinței și al cumpătului, nu era doar un isihast al rugăciunii, ci și un smerit scriitor de mângâieri tainice, trimise celor ce-i așterneau gânduri în slove. Nu lăsa aproape nici o scrisoare fără răspuns, nici un pomelnic fără gând de rugăciune, nici un dar cât de mic fără cuvânt de mulțumire. Iar aceste răspunsuri, deși scurte, erau alcătuite cu un chip al cuvântului care trăda o inimă adânc pătrunsă de duhul păcii.

Oricine îl căuta cu sinceritate se bucura de atenția sa, iar caligrafia lui, chiar și la o vârstă venerabilă, păstra limpezimea și rânduiala unui suflet lucrător al binelui, vorbind de la sine. Literele, de parcă ar fi fost desenate de penelul unui zugrav de icoane, vorbeau tainic despre liniștea lăuntrică și dreapta socoteală a celui ce le picta. Părea că scrisul său izvora nu doar din meșteșug, ci dintr-o ucenicie duhovnicească adâncă, învățată nu din cărți lu­mești, ci și din lucrările vrednicului monah Irinarh Șiș­man - un alt mărgăritar al neamului, vestit pentru frumu­sețile cuvântului său despre Grădina Maicii Domnului, Athosul cel binecuvântat, ale cărui manuscrise se păstrează în biblioteca Schitului românesc Pro­dromu.

Pe Părintele Petroniu Tănase l-am cunoscut în timpul vizitei pe care a făcut-o în România, singura după plecarea în Sfântul Munte, de la care trecuseră la acea vreme 15 sau 16 ani.

A revenit îndată după 1990, cred că în anul 1992. A slujit cu chip luminat și cu glas adâncit de rugăciune în Catedrala Mitropolitană din Iași și în câteva dintre mănăstirile dragi sufletului său. S-a reîntâlnit cu Părintele Cleopa, părinte al cuvântului arzător, și cu numeroși monahi din mănăstirile Sihăstria, Neamț, Agapia și Văratic, de la Iași și București, cu Patriarhul țării și cu Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Se bucura cu sfială de zorii liber­tății pe care Biserica îi trăia după ani de întuneric și prigoană. Trecuseră vremurile aspre ale decretului 410, din anul 1959, când mănăstirile erau strâmtorate, iar ușile chiliei se închideau în fața tinerilor ce doreau să urmeze viața cea înaltă. Acum însă, Duhul adia din nou peste mănăstiri, iar părintele Petroniu privea cu nădejde înspre viitor, cu inima înveșmântată în mulțumire și rugăciune.

Într-una din zilele petrecute alături de Cuviosul Părinte Petroniu, în tihna Sihăstriei și prin ținu­turile binecuvântate ale Neam­țului, mi-a făcut o rugăminte simplă, dar care-i trăda setea de comuniune cu Biserica vie din țară: să-i trimit, din când în când, revista Candela Moldovei, ce se tipărea la Iași în anii de după decembrie 1989. Aceasta conținea, pe lângă articolele de fond, și diferite informații bisericești referitoare la viața mănăstirilor, a parohiilor și la oaspeții pe care Moldova îi primea în acel timp, dintre care amintesc vizitele Patriarhului Ecumenic, ale altor Întâistătători de Biserici, ale unor ierarhi din spa­țiul grecesc și așa mai departe.

Întotdeauna Părintele Petroniu avea bunăvoința să-mi răspundă, chiar și pentru trimiterea unui singur număr al revistei de care se bucura. Dar în mod special îmi răsună în amintire cu glas mai adânc scrisoarea pe care mi-a trimis-o în luna martie 1995, după ce a primit lucrarea mea de licență, proaspăt tipărită atunci, închinată cu inimă și trudă Schitului Vovidenia - așe­zământul ascuns între Codrii Neam­țului, unde liniștea pare să fi fost pecetluită cu rugăciunea pustnicilor de odinioară.

Cuvintele sale m-au motivat. Nu au fost doar o încurajare trecătoare, ci un balsam duhovnicesc, o mână întinsă din cer, care mi-a întărit pasul și mi-a luminat drumul.

Scrisoarea sa, păstrată cu sfin­țenie, este mai mult decât o amintire personală, subiectivă, ci este un document al inimii. În epistola pe care mi-a trimis-o, și care constituie din acest punct de vedere un document, părintele Petroniu mărturisea că este legat sufletește de Schitul Vovidenia. Acolo, în acel loc de tăcere și rugăciune, se odihneau amintiri din anii tinereții sale, poate începuturile dorului după cele cerești.

Astfel, lucrarea mea, smerită cum era, a devenit prilej de întâlnire duhovnicească, de reînnoire a unei legături nevăzute între două suflete călătoare - unul în lumea de jos, la începutul slujirii, și celălalt, deja înrădăcinat în contem­plație, într-o chilie athonită unde cuvintele se rostesc rar, dar rămân pentru veșnicie.

În epistola sa, scrisă cu condeiul smereniei și cu cerneala inimii, Cuviosul Petroniu Tănase mărturisea cu duioșie că și-a început ucenicia în viața călugărească la Vovidenia, la un părinte care se numea Pafnutie, un bătrân al duhovniciei curate, pe când cârma schitului o ținea părintele egumen Tihon. A fost pentru tânărul novice o întâlnire rânduită de Pronia cerească, o binecuvântare ce avea să rodească în viața sa întreagă.

Despre părintele Pafnutie avea să pomenească și Patriarhul Teoc­tist într-o scriere ce mi-a dedicat-o și pe care am așezat-o la începutul lucrării despre Schitul Vovidenia, când aceasta a fost retipărită, ca o pecete de lumină pentru o lucrare închinată monahismului românesc.

Părintele Pafnutie Cojocaru, primul amintit în epistolă de Cuviosul Petroniu de la Prodromu, s-a născut în lumina zilei de 4 mai 1870 în satul Călugăreni, județul Neamț, localitate ce poartă în însuși numele său o chemare către cele sfinte. La Botez a primit numele Pantelimon. Părinții săi, Gavril și Ecaterina, erau oameni legați de Biserică și de viața mănăstirilor din ținutul Neamțului, pe care le cercetau adeseori.

Tânărul Pantelimon Cojocaru a intrat în viața de mănăstire la 15 mai 1897, iar, doar un an mai târziu, la 1 iunie 1898, avea să îmbrace haina îngerească a monahismului la Schitul Vovidenia. Conform actelor de cancelarie, se afla sub îndrumarea arhimandritului Teodorit Badenschi, iar nașul său de călugărie, care i-a fost călăuză pe drumul cel greu și frumos al lepădării de sine, a fost ieromonahul Antim Boca. A fost hirotonit ierodiacon la 1 martie 1903 de Episcopul Narcis Crețulescu în Biserica „Înălțarea Domnului” a Mănăstirii Neamț și ieromonah la sărbătoarea Bunei Vestiri din ace­lași an. Episcopul Narcis Crețu­lescu era atunci starețul Lavrei nemțene. A fost hirotesit duhovnic la 23 mai 1913 de către Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei în Biserica „Înălțarea Domnului” de la Mănăstirea Neamț. Vreme de 30 de ani, până când a trecut la cele veșnice, la 13 ianuarie 1943, a fost un duhovnic căutat nu doar pentru cuvântul său, ci mai ales pentru inima sa caldă, așezată, adâncă. Probabil legătura sa cu Părintele Petroniu Tănase, care a ajuns prima dată la Vovidenia ca tânăr novice, se datora și apropierii dintre loca­litățile lor natale de pe aceeași vale a Bistri­ței.

Egumenul Tihon Poiată, celălalt monah de care amintește Părintele Petroniu, s-a născut la 21 februarie 1870 în localitatea Mălăiești, din ținutul Tiraspolului, dincolo de Prut, din părinții Meftodie și Agapia. A intrat în viața monahală ca novice la vârsta de 13 ani, în 1883, la Mănăstirea Noul Neamț, unde a fost tuns în monahism, nevoindu-se în taină și întru răbdare zeci de ani. A fost hirotonit ierodiacon în anul 1920, iar ieromonah la 6 noiembrie 1925 de către Episcopul Nicodim Munteanu, cel ce avea să ajungă Mitropolit și Patriarh al României. A viețuit la Schitul Vovidenia de la Mănăstirea Neamț cel puțin opt ani, unde a avut și ascultarea de egumen, iar în anul 1933 a plecat la metania sa de la Noul Neamț, Chițcani, județul Tighina. Până la trecerea sa la cele veșnice, în anul 1958, a avut ascultarea de a îngriji grădina mănăstirii, iar în ultima parte a vieții a fost încercat de o lungă și grea suferință. Când a trecut pragul acestei lumi avea 88 de ani, lăsând în urmă mireasma unei vieți jertfelnice, trăită departe de ochii lumii, dar adânc săpată în Cartea Vieții.

Cele două chipuri de monahi evocate de Cuviosul Petroniu de la Prodromu au rămas în amintirea celor care i-au întâlnit pentru faptele lor bune. Ei rămân stâlpi nevăzuți ai Vovideniei, luminători ai vremii lor și hrănitori de bucurie pentru cei care căutau sfaturile și rugăciunile lor. Oameni în care bunătatea era îmbrăcată în smerenie, iar cuvântul puțin și blând pătrundea până în adâncul inimii.

Datorăm Cuviosului Petroniu Prodromitul și fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist aducerea mai aproape de noi a celor doi viețuitori de altădată ai Schitului Vovidenia, readuși în conștiința Bisericii ca pe niște binecuvântări ascunse în vremi, dar mereu lucrătoare.

Atât părintele Pafnutie, cât și egumenul de atunci Tihon erau oameni ai rugăciunii curate, dar și ai faptelor bune. Nu căutau slavă, nici nu vânau funcții mari, ci trăiau clipa întâlnirii cu aproapele ca pe o slujire tăcută și sfântă. Acești tineri nevoiași, aflați la început de drum - Părintele Petro­niu și viitorul Patriarh Teoctist -, ca niște mlădițe gingașe și necunoscute, au găsit bunăvoință și ajutor din partea lor. De aceea i-au pomenit după trecerea multor ani.

De bună seamă că părinții Pafnutie și Tihon nu știau ce aveau să ajungă cei doi frați care poposi­seră pentru un timp la Schitul Vovidenia. Probabil că nici nu erau interesați de viitorul lor, ci doar de ceea ce erau atunci: oameni ai lui Dumnezeu, însetați de lumină, osteniți și smeriți. Iar ei își împlineau datoria de a fi primitori și de a-i ajuta pe toți cei străini și aflați în lipsuri. Și tocmai de aceea, dragostea aceasta simplă și curată a rodit. Căci ceea ce a fost făcut cu uitare de sine s-a întors peste ani ca o cinstire tăcută. Iar după mulți ani, când vremurile s-au cernut și chipurile s-au înălțat, cei doi - Părintele Petroniu și Patriarhul Teoctist - nu i-au dat uitării pe binefăcătorii lor de taină. I-au purtat în rugăciune și i-au pomenit cu lacrimă, pentru că au fost, în felul lor tăcut, părinți adevărați în Hristos.

În aceeași scrisoare, Părintele Petroniu amintea și despre activitatea Centrului Arhiepiscopiei Iașilor de acum, cunoscut la vremea viețuirii sale la Neamț mai ales ca Mitropolia din Iași. Se vede că părintele urmărea, cu ochi duhovnicesc, firul nevăzut al conti­nuității bisericești, din trecutul smerit în care a fost crescut până în prezentul în care Biserica rodea, iar eparhiile deveneau ogoare de cuvânt, de misiune și de slujire.

Își aducea aminte de prestigiul duhovnicesc dat de părinții îmbu­nătățiți și slujitorii renumiți de la Catedrala Mitropolitană din capitala Moldovei. Era cuprins de bucurie la vederea dragostei și râvnei chiriarhului de la Iași față de viața monahală, de lucrarea teologică din Facultatea de Teologie și dorea ca lumina lui Hristos să lumineze până departe.

Într-o altă scrisoare, aflând și văzând imagini despre aducerea moaș­telor Sfântului Apostol Andrei la Iași (datată 26 mai 1997), își exprima bucuria sinceră și aprecia evlavia poporului român, pe care o simțea ca pe o jertfă vie, o chemare din adânc către sfințenie. Totodată, își exprima nădejdea că vremurile grele prin care acesta trecea atunci vor putea fi depășite cu mila lui Dumnezeu și prin mijlocirea sfinților.

Scrisorile Părintelui Petroniu au continuat, asemenea unor candele aprinse pe drumul sufletului. Ele au fost atent scrise, ca și cum ar fi dorit să rămână prețioase mărturii, dar și îndemnuri pentru ca lumina duhovnicească să lumineze spre mântuirea multora.

Astfel, epistolele Părintelui Petroniu nu sunt doar mărturii ale unei vremi, ci trepte ale unei viețuiri în duh, făclii ale unei nădejdi care nu se rușinează, izvoare din care pot sorbi toți cei care caută încă liniștea, curăția și simplitatea cea de sus, de unde vine toată înțelepciunea.