Cei care am copilărit în comunism și trăiam în marile orașe-cazărmi știam că în seara de 25 decembrie venea la noi în apartament, nevăzut și neauzit, Moș Gerilă. Moșul acesta era bătrân, dar totuși
Comoara dăruită lumii
Există în cultura românească o tradiţie bogată şi de preţ a literaturii epistolare. Scrisorile, prin măiestrita scriere a lor sub semnătura nepereche a lui Ion Ghica, cel care i le trimitea lui Vasile Alecsandri, s-au impus ca gen literar referenţial. Veacurile trecute au fost marcate din abundenţă de splendoarea dialogului epistolar, acum pe cale de dispariţie, din păcate. Conştienţi că epistolele lor se constituie în testimonii peste timp, autorii misivelor îşi etalau în scrisori toate odoarele scrisului lor. Astfel a luat formă stilul epistolar, ce-şi are locul său distinct şi respectat în teoria literară.
Scrisorile de felul acesta, de multe ori câtă frunză şi iarbă, nu-s doar mostre de artă scriitoricească cu virtuţile ei particulare, ci şi documente revelatorii ale mentalităţilor timpului, precum şi izvor de cunoaştere a lumii interioare a căuzaşilor şi a mediului în care au existat. E plină istoria umanităţii de astfel de dialoguri epistolare. Inepuizabil pare acest tezaur. Din când în când ies la lumină de unde nu te aştepţi, întocmai ca într-o mină cu zăcăminte tainice, pepite, în care sălăşluieşte aurul cel mai pur. Aşa ne-a fost dat în acest an 2013 să putem păşi, printr-o asemenea descoperire, în ţinutul sufletesc foşnitor ca o pădure seculară al unui ierarh de seamă. Boţul acesta de nestemat se găseşte într-o cuprinzătoare şi substanţială corespondenţă adunată între coperţile cărţii „Mitropolitul Antonie Plămădeală şi amintirea unei prietenii“, scrisori inedite, vol. 1, tipărită de Editura Andreiana, sub îngrijirea părintelui arhimandrit Timotei Aioanei. Sunt adunate între coperţile tomului scrisorile trimise vreme de 40 de ani (1953-1993) de acest om ales al Bisericii, unor prieteni, părintele Petru Ciobanu şi prezvitera Angela, pe care i-a cunoscut în vremea când monahul Antonie, alături de alte figuri ilustre ale Rugului Aprins, prigonite de regimul ateu, îşi găsiseră adăpost proteguitor la Slatina, al cărei stareţ era legendarul Ilie Cleopa. S-a legat atunci între monahul a cărui viaţă era purtată ca o frunză pe apele cele vijelioase (era urmărit, fiind condamnat în contumacie) şi familia preotului paroh de la Drăceni (Slatina) o prietenie din cele curate, ce a trecut prin toate vămile aprige ale vremuirilor şi şi-a păstrat neatinsă limpezimea de cristal. Corespondenţa s-a depănat în tot acest răstimp cu fir neîntrerupt dintr-un caier de poveste şi e mărturia unei exemplare comuniuni. Totodată, zugrăveşte veridic şi tulburător chipul lăuntric al acestei mari figuri a Ortodoxiei româneşti, „un Şaguna al zilelor noastre“, cel care a prezidat o liturghie continuă, cum îl caracterizează editorul scrisorilor în amplul studiu ce prefaţează corespondenţa, arhimandritul Timotei Aioanei. Sfinţia Sa, căruia Pronia i-a hărăzit darul prieteniei, a fost ales de destinatarii scrisorilor, de deţinătorii „comorii“, după zisa lor, să o moştenească chiar printr-un act testamentar: „L-am ales pe păr. Timotei să ne ocrotească, să ne iubească…“
Posesorul de comoară, generos cum îl ştim, n-a ferecat-o, ci a oferit-o cu inima deschisă lumii, dorind, pe de o parte, să o fericească cu miresmele de bună scriitură, pe de alta, să împlinească rostul scrisorilor, aşa cum fusese gândit de cel care le iscălea cu Leonea, Leonida, Antonie şi o dată chiar „Magul“, acela de spovedanii despre sine şi alţii. Într-o scrisoare trimisă la 17 noiembrie 1970 din Belgia, în P.S., Antonie dădea de înţeles acest lucru: „Fiindcă nu scriu un jurnal, ca să fie scris ceva din el, îl scriu în scrisori“. Epistolele, mai toate, ne călăuzesc pe drumul străbătut de un om care, aidoma Făt-Frumosului din povestea lui Creangă, are mereu de înfruntat urgia, amarnică ca temniţa, sau teribilă ca azvârlirea în subteranele societăţii. După furtună însă vine lumina, dacă cel prins în vălmăşagul ei devastator are tărie să rabde şi să lupte. În aprilie 1967, omul supus atâtor grozave încercări scria că priveşte cu smerenie soarta. A biruit întunericul şi a ieşit în zariştea cea însorită într-un târziu şi datorită acestei prietenii ce şi-a ţesut pânza de borangic în epistolarul ce i-a dat putere să frângă vrajba. O spune negru pe alb în multe din scrisori. În cea din 19 mai 1970 conchide: „Vă iubesc măi, de aceea nu m-am lăsat doborât în viaţă. Şi iubirea voastră m-a ajutat deopotrivă“.
Romanul acestei vieţi romaneşti, cum însuşi autorul consideră scrisorile, este acum la îndemâna cititorului prin osârdia neostenitului părinte arhimandrit Timotei Aioanei, cel care s-a robit asemenea înaintaşilor din Pateric acestei cauze. A făcut-o crezând că poate fi de folos semenilor prin înfăţişarea omiletică a pildei unei prietenii fără seamăn şi reconstituirea din mărturii epistolare a urcuşului unui om ce-a fost sub vremi şi a izbutit să se ridice deasupra lor. Lucrarea editorului nu s-a încheiat. Alte scrisori aşteaptă să fie aşezate între coperţile celui de-al doilea volum. Ar merita să fie publicate, de există cumva, şi scrisorile trimise de Angela şi Petru Ciobanu. Comoara ar fi atunci întreagă şi ne va chema cu ademenirile ei dedulcitoare, la fel cum se petrece şi cu cele strânse în primul tom ieşit de sub teascurile Andreianei, „Mitropolitul Antonie Plămădeală şi amintirea unei prietenii“.