Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Comoara vechimii şi eternităţii din ostrovul Snagovului
Snagovul, imensa pupilă de argint din Codrii Vlăsiei de odinioară, este de mult un loc mitic. Splendoarea acestei întinderi de apă de dimensiuni ciclopice şi a împrejurimilor sale a fascinat şi fascinează, ceea ce a făcut ca acest topos să fie mereu râvnit. Pe malurile Snagovului cei cu dare de mână şi putere au întemeiat de-a lungul timpului reşedinţe somptuoase de şedere permanentă sau temporară. Azi aceste construcţii rezidenţiale sunt parcă câtă frunză şi iarbă şi o ghirlandă de vile şi palate tiveşte lacul pe toată marea lui întindere. Deşi zidite cu cheltuială multă de îmbogăţiţii tranziţiei postdecembriste, nu toate aceste edificii au chip cu adevărat frumos ca să se împerecheze cu priveliştea lacustră şi silvestră ca dintr-o poemă eminesciană. Dimpotrivă. Destule, deşi poartă straie scumpe, nu-s cu adevărat reuşite arhitectonice. În schimb, cei vechi, când au intrat în acest cadru paradisiac ca să edifice, au fost parcă călăuziţi de Dumnezeu să ctitorească pe măsura măreţiei şi poeticităţii Snagovului. Au ales ca să dureze aşezăminte de închinare ostrovul din partea de nord-vest a lacului. Primele locaşuri înălţate în secolul al XI-lea e de presupus că au fost umile, potrivit timpului şi obiceiurilor omeneşti. Se ascundeau aceste tocmiri la umbra copacilor falnici ce acopereau insula. Mai târziu, în anii domniei lui Mircea cel Bătrân, s-a pus temelie de ctitorie mai falnică, aşa cum dovedesc urmele de piatră ale fundaţiei bisericii din anii aceia. Date certe nu există, pentru că din pricina calamităţilor naturale ctitoria domnească a lui Mircea cel Bătrân a dispărut. Când Neagoe Basarab s-a hotărât să înalţe biserica actuală, întrupată la 1521, acesta ne-a dăruit, la fel ca la Curtea de Argeş, prin meşterii lui, calfe şi zidari, cum spune balada, o capodoperă. E vorba de una a esenţelor şi sintezei desăvârşite, a simplităţii primordiale. Atunci colţul mirific din Codrii Vlăsiei a căpătat podoabă ce i-a sporit caratele de frumuseţe. Silueta bisericii are zvelteţe de pasăre ce pluteşte pe apele Snagovului şi pe apele de cleştare şi întunecimi ale văzduhului de deasupra. Plăsmuirea nu este din cale afară de monumentală. E cuviincios tocmită, după tradiţia pământului, însă întruneşte virtuţile perfecţiunii. Izbuteşte să dea expresia deplină a frumuseţii prin puţine elemente, însă atât de măiestrit armonizate şi compuse, că din suma lor iese la iveală nerostitul. Ţesătura zidurilor e aidoma unui macat românesc din fir de alb şi cărămiziu, într-o rafinată şi ingenioasă alternanţă şi împreunare. E o gradare suitoare a pietrei, cărămizii şi varului ca într-o desfăşurare simfonică. Detaliile arhitectonice sunt topite organic în această suprafaţă a preţiozităţilor nobiliare. Registrele se întreţes orizontal şi vertical şi din plasma lor răsar, tronând împărăteşte, cele patru elegante şi elansate turle. Coloanele din cărămidă şi ancadramentele ferestrelor, cu tăietura lor de nişe între stânci, dau personalitate inconfundabilă întregii alcătuiri bazilicale. Meşterită în stil bizantin şi neoromânesc, biserica lui Neagoe Basarab este un nestemat de arhitectură plămădit într-o sublimă inspiraţiune şi strădanie creatoare.
Lăuntrul ctitoriei nu-i mai puţin valoros. Felul în care arată azi este rezultatul gesturilor ctitoriceşti ale urmaşilor lui Neagoe Basarab, Mircea Ciobanu, Petru cel Tânăr, doamna Chiajna şi Petru Șchiopul. Aceştia au transformat pridvorul în pronaos, au împodobit biserica cu viguroasa şi originala pictură a lui Dobromir cel Tânăr, un remarcabil portretist, înlocuită la 1815 în naos cu fresca de asemenea preţioasă, izvodită în duh bizantin de Gheorghe Zugravul. Tot acest tezaur rămas de la înaintaşi şi supus eroziunii timpului şi-a recăpătat înfăţişarea şi splendoarea prin restaurările de după 1990, realizate cu acribie şi profesionalism şi mai cu seamă cu iubire pentru o avuţie inestimabilă.
Ostrovul Snagovului şi chinovia au atras prin ambianţa lor încărcată de poezie şi taină şi prin poziţia strategică interesul multor domnitori şi dregători mari din Valahia. Pentru Vlad Ţepeş, Snagovul a fost una dintre mănăstirile cele mai dragi sufletului său. Mănăstirea s-a bucurat de grija deosebită a voievodului. A ales-o ca loc de închinare, dar şi de refugiu în momente de primejdie. La porunca şi cu daniile lui s-a ridicat solid zid împrejmuitor. Tot aprigul domn a construit o semeaţă clopotniţă, ce dăinuie până azi. Legenda şi nu numai aceasta aminteşte de tunelul săpat între insulă şi malul opus. Tot Vlad Ţepeş a avut iniţiativa legării insulei de uscat cu un pod, distrus de multe ori chiar de cei de pe ostrov spre a se apăra de atacatori. Lângă aşezământul monahal în acele timpuri s-a amenajat o temniţă pentru neprietenii domniei şi tâlhari. Au fost surghiuniţi aici şi revoluţionarii de la 1848, avându-l în frunte pe Nicolae Bălcescu. Se crede că la Snagov doarme somnul de veci Vlad Ţepeş. Trupul lui a fost adus aici după ce fusese decapitat de boierii trădători în 1476. Deşi mormântul lui se află în naos, în faţa Altarului, destui istorici nu împărtăşesc părerea lui Iorga că aici sunt cu adevărat osemintele marelui conducător valah.
Mănăstirea Snagov nu e renumită doar pentru înfăţişarea sa de palimpsest al frumuseţii. S-a impus în conştiinţa românească prin evlavia şi harul slujitorilor, la început măicuţe, apoi călugări. Dar Snagovul s-a consacrat şi ca o vatră de cultură şi centru de iradiere spirituală
panortodoxă. Strălucirea a fost atinsă mai cu seamă în anii vieţuirii aici a ieromonahului Antim, cel care avea să ajungă mitropolitul ţării şi a fost mai apoi trecut în rândul sfinţilor. Trimis de la Bucureşti la Snagov, monahul Antim a pus în locul acesta bazele unei tipografii, unde s-au tipărit primele cărţi în limba română, precum şi multe altele în greacă, slavonă, arabă şi georgiană. Pe lângă valoarea lor intrinsecă, acestea s-au distins şi ca izbânzi grafice graţie meşterului de vocaţie care a fost monahul venit din Iviria.
Mănăstirii Snagov i s-a pus deseori gând rău din partea celor pizmaşi. Cel din urmă dintre aceştia a fost Nicolae Ceauşescu. La vederea turlelor ce străpungeau desimea cea verde a ostrovului, apărând înaintea privirii dictatorului care ieşea pe terasa palatului de vizavi, acesta îşi propusese să dărâme ctitoria. N-a apucat şi vremuri mai bune au surâs iar vechiului aşezământ monastic. Patriarhul Daniel voieşte să redea Snagovului renumele de centru al spiritualităţii ortodoxe, aşa cum s-a întâmplat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, când se ostenea pe ostrov Antim Ivireanul. Un amplu proiect se elaborează în prezent. După aproape două veacuri, mănăstirea a fost iar legată cu uscatul printr-o largă punte ce s-a edificat în ultimii ani. De strajă la chinovia ce-i comoară a vechimii şi eternităţii spiritului românesc stă de un timp un vrednic monah, protosinghelul Varahiil Bănăţeanu, stareţul Snagovului. Sfinţia sa, singurul vieţuitor al mănăstirii, se grijeşte cu dragoste şi iscusinţă de toate cele pe care le cere rânduiala slujbelor şi ascultărilor. Prin fapta sa, firul istoriei se deapănă mai departe. Tragem nădejde că înmulţirea obştii, la care năzuieşte părintele Varahiil, se va împlini odată cu punerea în operă a planurilor de renaştere spirituală a Snagovului şi astfel locaşul acesta va fi iar stup mănăstiresc ca în vechime.