Comorile vechimii scrisului românesc într-o lumină nouă

În toamna anului 1961, când îmi începeam studiile universitare în Iaşi, la Universitate, la Filologie, Secţia Română, alături de alţi aproape 200 de colegi, în imensul amfiteatru I/1, la impunătoarea şi distanta catedră se perindau ca într-o holbaniană „galerie de dascăli“ titularii cursurilor din primul an. Între cei care ne-au atras luarea aminte a fost şi cel care preda istoria literaturii române vechi. Avea ceva părintesc în felul de a fi. Patetismul prelegerilor sale nu distona, dimpotrivă prindea şi ajungea la ţintă. Se întâmpla una ca asta, cum mi-am dat mai bine seama ceva mai târziu, pentru că adresarea era sinceră şi exprima trăiri şi convingeri veritabile. Peste timp am aflat că lectorul I.D. Lăudat, căruia îi spuneam dintr-un respect spontan „Domnule profesor“, studiase teologia şi dintr-o astfel de pricină legăturile lui cu lumea veacurilor bătrâne  erau vii şi îmbrăcau veşmântul unei afecţiuni aparte şi de înţeles. Acest element biografic, târzielnic cunoscut, ce mă ducea cu gândul la tatăl meu, preotul Ilie, mi l-a făcut şi mai simpatic pe iubitul nostru profesor, omul cu voce şi chip de cantor vocaţional.

Mai de fiecare dată, cum era legea pământului în vremea aceea, în rândul 1 lua loc asistenta domnului Lăudat. Era o figură parcă desprinsă de pe litografiile paşoptiste. Brunetă, cu ochi scânteietori şi un semn distinctiv, o pată de moar în obraz, amintind de Ionuţ Jder, eroul sadovenian. Acest „talisman“ i-a adus repede supranumele de „jderoaica“, ceea ce nu era chiar o invenţiune fără acoperire, ci consona cu vioiciunea minţii şi mlădierea graţioasă a trupului. Elvira Sorohan, căci despre ea era vorba, se deosebea de profesor prin elementele distinctive ale generaţiei din care făcea parte, acea falangă de tineri (Mihai Drăgan, Ion Constantinescu, Dumitru Irimia, Ion Apetroaie, Ilie Dan, Petru Ursache, Luminiţa Chelaru) menită a rebolti ceea ce se surpase în anii proletcultului şi a reface ţesutul distrus al mediului academic ieşean. Aceşti juni aduceau indiscutabil un suflu nou, o dorinţă manifestă de schimbare şi erau purtătorii speranţei de mai bine, în pofida faptului că schijele stalinismului încă mai zburau nestingherite şi provocau răni, iar aerul nu devenise pe deplin respirabil. Asistenta noastră se asemăna cu titularul disciplinei prin ataşamentul arătat obiectului predat. Seminarul nu ieşea din canonul acelor ani, unul preponderent istoricist, dar latura estetică îşi făcea încet, încet, loc în analizele de la orele de seminar. Acestea nu se cantonau doar în acel timp auroral, ci episoadele literaturii române vechi erau discutate şi contextualizate în ansamblul fenomenului literar naţional. E drept, încercările se dovedeau încă timide, deoarece „iepoca“ nu se arăta deloc îngăduitoare. Constrângerile ideologice retezau cu tăişul lor nemilos elanuri, interdicţiile funcţionau cu duiumul, iar accesul la fondurile secrete era menţinut cu încăpăţânare în vigoare, ceea ce nu permitea restituirile necesare. În plus, lagărul ridica alte şi alte reţele de sârmă ghimpată spre lumea occidentală, cea care îşi pusese amprenta binefăcătoare asupra modelului nostru cultural până la război. În circumstanţele date, neprielnice în esenţă, valul de tineri asistenţi, împreună cu unii dintre profesorii mai puţin conformişti, a creat premisele acelor benefice prefaceri ce aveau să se producă după 1964 şi mai ales din 1966.

Elvira Sorohan ajunsese din întâmplare să se consacre domeniului literaturii române vechi. I-ar fi plăcut, aidoma celor mai mulţi dintre studenţii de la Filo, să se ocupe de perioadele mai pasionante ale scrisului literar, mai ales de cea modernă şi contemporană. Când profesorul Alexandru Dima a poftit-o să intre în corpul didactic al facultăţii pe care tocmai o absolvise, postul liber era cel de asistent la Veche. Aşa că a trebuit să dea concurs pentru această poziţie. A susţinut examenul şi a reuşit. Ceea ce crezuse atunci că va fi un interimat s-a transformat într-o permanenţă. Partea rea e dublată însă adeseori de una bună. Prezenţa la pupitrul istoriei literaturii române vechi s-a constituit în cele din urmă într-o şansă a disciplinei, aşa cum era studiată aceasta la Universitatea din Iaşi, şi în alta, nu mai puţin însemnată, a devenirii Elvirei Sorohan. Aceasta, odată împământenită în „regat“, n-a încetat să se „dedulcească“ din „bunătăţile“ epocilor considerate mai emancipate ale literaturii româneşti. Dovadă că în 1961, chiar atunci când susţinea seminarul cu noi cei din anul I, debuta în „Iaşul literar" cu un articol despre un poet interbelic, intitulat „Reeditarea lui Ion Pillat“. Această privire tot timpul iscoditoare asupra peisajului literar românesc în integralitatea sa îi oferea specialistului în Veche o perspectivă proaspătă asupra acestui segment întemeietor şi posibilitatea restituirii lui într-o lumină nouă şi printr-o îndrăzneaţă şi novatoare hermeneutică.

Când fundalul s-a modificat şi asistenta, cu un doctorat dobândit în 1972 cu o lucrare privitoare la opera lui Miron Costin, a ajuns la catedră, modul acesta înnoitor de abordare a fenomenului literar românesc medieval a ajuns a fi o constantă a cursului şi seminarului. Viziunea era una a vaselor comunicante, relevând legăturile organice dintre diferite perioade, întreţeserea lor. Prin o asemenea modalitate se izbutea mai pregnant configurarea elementelor definitorii ale vârstelor cele de demult, în care se găseau, nu ostenea să spună Elvira Sorohan, rădăcinile direcţiilor pe care le-a îmbrăţişat în evoluţia sa scrisul literar la români. În temeliile zidite atunci în Evul de Mijloc se identificau, în interpretările pertinente şi uneori originale ale cursului, seminarului şi lucrărilor ştiinţifice, sursele permanenţelor creaţiei literare naţionale. Stăpânirea limbajelor critice contemporane, însuşirea metodelor comparatistice prin ucenicia la şcoala profesorului Dima, ilustru exponent al acestui curent, au permis Elvirei Sorohan să situeze această perioadă într-un context european, să-i descopere şi să-i  pună în valoare filiaţii şi înrudiri înnobilatoare. Cartea sa „Dimitrie Cantemir în Cartea ieroglifelor“ a dat măsura unei capacităţi solide de interpretare în perspectivă estetică şi de sincronizare cu ceea ce era însemnat în mişcarea literară a timpului în cele mai elevate medii culturale europene.

Sigur, mult m-aş fi bucurat să fi avut şi eu norocul să fi trăit asemenea dezbateri ideatice, cum au fost cursurile doamnei profesor Elvira Sorohan, asistenta noastră de odinioară de la istoria literaturii române vechi, din acei ani când pornise în urcuşul către platoul unde se află azi. N-a fost să fie, dar mi-a rămas plăcerea lecturii scrierilor Domniei Sale, testimonii ale unui spirit comprehensiv, deschis spre toate azimuturile, căutător sagace de comori spirituale. Şi mai ales am fost încântat să dialogăm din când în când, fericindu-mă de o minte fremătătoare şi întâlnindu-mă cu o fiinţă ce ştia să se contopească cu realitatea în ceea ce are aceasta semnificativ. Nimic din ceea ce-o înconjoară nu-i este străin Elvirei Sorohan. Reacţionează, empatizează, contestă, însă cu buna credinţă a omului de carte, ce se bizuie numai şi numai pe argumente şi nu pe umori, cele care, mai ales în ţinuturile feminităţii, întunecă uneori minţile şi stârnesc furtuni nu doar în pahare cu apă. Temperament ardent. Elvira Sorohan e condusă în demersul ei cărturăresc de principiul „sine ira et studio“. Acest adagiu o călăuzeşte şi în manifestările de iubire pentru glia căreia îi aparţine. Nu-i o dragoste oarbă, ci lucidă, şi astfel substanţială şi autentică.

Toate acestea s-au rânduit într-un parcurs al unei munci râvnitoare. Aceasta a făptuit minunea metamorfozării darurilor din părinţi în părinţi într-o lucrare temeinică şi roditoare. Înaintea acesteia ne plecăm cu reverenţa cuvenită bunelor tocmiri acum la aniversar ceas al vârstei înţelepţilor.