Complicațiile unei averi moștenite

Cel mai adesea avvei Pimen îi este asociat discernământul, care, în cazul său, este derivat dintr-o perspectivă lipsită de iluzii și, mai ales, fără dorința de a se impune și a stăpâni. În preajma avvei Pimen libertatea fiecăruia rămânea intactă, nezdruncinată. Ilustrativă este o scurtă apoftegmă, care are gradul ei de mister. Norul de neînțelegere din spatele aparentei simplități și clarități are o primă componentă filologică ce este destul de bine surprinsă de traducerea românească. Până să ajungem acolo însă, ne vom opri puțin asupra faptelor relatate. Un frate vine la Pimen și îi cere sfat. Pimen nu răspunde imediat, ci, așa cum se obișnuiește adesea în rândul asceților, cere un răgaz de trei zile pentru rugăciune. Când fratele se întoarce, bătrânul îi zice: „Ce să îți spun eu ție, frate? Dacă îți spun să dai moștenirea bisericii, vor începe să facă mese îmbelșu­gate acolo; dacă îți spun să o dai rudelor, nu ai nici un câștig; dacă îți spun să o dai săracilor, nu ai grijă. Tu fă ce vrei, nu e treaba mea”.

La prima vedere textul ni-l arată pe Pimen prezentând fratelui o serie de scenarii posibile, fără să îl aleagă el însuși pe cel mai potrivit. Pare că nu spune cu vreun cuvânt care-i varianta cea mai bună dintre ele. În cele din urmă se dezice de orice responsabilitate, aproape răstit, și îl lasă pe frate la fel de confuz cum a venit. Dacă citești povestirea cu mai multă atenție, încep să apară indicii în plus. Pimen nu decide, dar nu prezintă posibilitățile chiar fără să discearnă între ele. Există totuși o ierarhie. Traducătorul în limba franceză al colecției alfabetice intervine pentru a-și ajuta puțin cititorul și notează că există o poruncă a Domnului de a da ave­rile săracilor, că există o re­zonanță evanghelică în ultimul scenariu. În plus, mai așază un „dar”, adversativ înaintea ultimei soluții. Dintr-odată se înțelege parcă mai limpede că cea mai bună cale este aceea de a da moște­nirea săracilor. În felul acesta împlinea porunca lui Hristos și, pare a zice Pimen, rămânea fără grijă, lipsit de îngrijorări. Aici intervine dificultatea filologică, tranșată clar în ediția engleză, care alege o variantă mai interpretativă (permisă, de altfel, de textul grecesc şi cel latin): dacă îți spun să o oferi săracilor, nu o vei face.

Și tocmai de aceea avva Pimen refuză să îi mai dea o soluție și îl lasă liber pe frate să facă așa cum crede el de cuviință.

Ce rămâne din apoftegma aceas­ta după alambicata explica­ție de mai sus? În primul rând gândul că responsabilitatea pentru propriile decizii este mereu importantă. Că există și un alt mod în care se poate desfășura povățuirea duhovnicească, în care bătrânul își ajută ucenicul să își găsească propria cale și nu i-o arată mereu direct. Și mai rămâne ceva: delicatețea extraordinară a avvei Pimen, care refuză să poruncească atunci când simte că ucenicul nu poate purta greutatea poruncii. În felul acesta îl lasă liber și nu încarcă pe umerii lui poveri inutile.

Apoftegma aceasta de la avva Pimen, cu simplitatea ei care ascunde complexitate și puțină confuzie, este o metaforă pentru viața duhovnicească, în care lucrurile nu sunt mereu ceea ce par și nici așa de limpezi cum se văd la prima ocheadă. Singur Duhul lui Dumnezeu face totul transparent.