Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Comportamentele satanice moderne şi falsa lor spiritualitate

Comportamentele satanice moderne şi falsa lor spiritualitate

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 12 Aug, 2009

Într-un volum unic în teologia dogmatică intitulat Demonologia, Nikos Matsoukas relevă comportamentele considerate a fi satanice, printre care se numără: nihilismul, filosofia uciderii lui Dumnezeu sau imposibilitatea de a iubi. Acestea se întâlnesc foarte des în viaţa reală, fiind nu numai îngăduite, dar chiar încurajate de nenumărate persoane aflate în funcţii importante. Vom discuta aceste aspecte pe rând.

Nihilismul a apărut mai degrabă drept o revoltă a generaţiilor noi împotriva sistemelor vechi. Mulţi spun că a fost un efect al iluminismului şi al raţionalismului excesiv propovăduit de acesta. Cu toate acestea, nu putem explica varianta nihilistă doar prin prisma iluminismului, ci şi prin o dorinţă de a transforma vechile sisteme în cenuşă şi ridicarea unei noi lumi din nimic. Ceea ce nu au înţeles promotorii nihilismului este că distrugerea unei tradiţii nu naşte automat o alta, iar principiile de bază ale vieţuirii sociale sunt conţinute cu succes în preceptele evanghelice. Printre promotorii nihilismului s-au numărat şi destui răuvoitori, care au tranformat dorinţa acestui curent de reînnoire într-una de distrugere prin forţă. Marile războaie ale secolului al XX-lea au pornit tocmai din această direcţie: o dorinţă de cucerire şi exterminare forţată a elementelor considerate inutile. Cât de păgubos şi satanic s-a dovedit acest sistem nu mai trebuie să amintim.

Filosofia uciderii lui Dumnezeu promovată totalitar de Nietzsche s-a răspândit asemenea unei plăgi imense asupra minţilor luminate ale Europei. Un chiot de bucurie s-a auzit din partea celor care oricum nu-L purtaseră vreodată pe Hristos în inimi. Această pseudoteologie ciudată, dar cu un sâmbure de adevăr, a fost înţeleasă în cel mai oribil mod de promotorii frenetici ai ei: haideţi să-L ucidem pe Dumnezeu, pentru a putea domni noi în locul Lui! Singurul înţeles într-adevăr benefic al acestei filosofii era întoarcerea la pocăinţă... De vreme ce slujim păcatului, noi Îl răstignim pe Hristos a doua oară. Aceasta era unica modalitate de interpretare creştină a unui astfel de subiect absurd ad litteram.

Imposibilitatea de a iubi se constituie şi ea într-un comportament de sorginte satanică. Nimeni nu se află în situaţia de a nu putea iubi, aceasta fiind o himeră a societăţii actuale. Vorbim prea des despre căutarea jumătăţii noastre, despre faptul că aşteptăm în zadar ca sentimentele să ne cuprindă, în timp ce noi suntem reci ca gheaţa. Nu am auzit nici măcar o singură dată într-un film sau o reclamă posibilitatea cererii acestui dar de la Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul ne recomandă să ne rugăm chiar dacă suntem reci precum gheaţa şi morţi spiritual, dar societatea modernă ne face să credem că acest lucru este imposibil. Sunt într-adevăr persoane foarte reci, atât exterior, cât şi interior, dar asta nu înseamnă că nu sunt deschise desăvârşirii spirituale. Darurile lui Dumnezeu sunt oferite tuturor, dar dacă noi ne predăm singuri deznădăjduirii, şi, în loc să ne rugăm în continuare, aşteptăm ca dragostea şi desăvârşirea să ne parvină pe căi necunoscute, normal că nu facem nici un progres. Şi aceasta este o modalitate de satanizare, pentru că face să intre în noi cel mai aspru demon: al deznădejdii.

Toate cele trei modalităţi au fost create de persoane inteligente, dar pline de o înţelepciune neagră, urâtă, perversă. În romanul Demonii, Dostoievski a inclus un capitol intitulat Spovedania lui Stavroghin, pe care cenzura comunistă l-a tăiat. În acest capitol, rămas ascuns o perioadă lungă de timp, personajul principal merge să discute cu un stareţ pe nume Teofan (identificat apoi cu Sfântul Teofan Zăvorâtul) şi îi destăinuie viaţa sa plină de păcate, dar nu se căieşte decât exterior de ele. Stareţul observă acest lucru şi îi reproşează că toată viaţa şi-a folosit inteligenţa la rele şi a fost leneş în privinţa virtuţilor. Să nu fim şi noi în aceeaşi situaţie! Dacă remarcăm vreun comportament sau vreo credinţă ciudată care pune stăpânire pe noi, avem doar două soluţii: rugăciunea şi mărturisirea. Harul lui Dumnezeu dezleagă orice legătură satanică.