Comuniune şi sacrificiu

O vorbă englezească veche spune simplu: no man is an island (omul nu este asemenea unei insule). Adevărul pe care-l pune în lumină zicala nu este, însă, la fel de simplu: omul nu îşi este autosuficient. Si nu este vorba doar de a accepta că fizic şi psihic omul este incapabil de a supravieţui de unul singur, ci şi spiritual.

Omul nu se aseamănă unei insule pentru că sensul existenţei sale se lămureşte doar în relaţia cu altcineva, Dumnezeu sau o altă persoană. Conştient că moartea survine neaşteptat şi că este dincolo de puterea sa să o împiedice, omul înţelege că resursele şi, practic, rodul muncii sale nu trebuie investite doar în vederea atingerii propriului scop. La originea comunităţilor se află mai mult decât o întâlnire a intereselor individuale ale membrilor; ele sunt şi asociaţii morale şi spirituale. În comunităţi, indiferent de mărime, şi cu atât mai mult în Biserică, oamenii se solidarizează în jurul unui crez. La limită, putem considera că şi grupurile mai mari importă modelul de relaţii din cadrul familiei: oamenii îşi asumă roluri bine definite, lucrează astfel încât avantajul să fie al tuturor, se motivează şi se sprijină unii pe alţii.

Relaţiile în cadrul grupurilor sau al generaţiilor devin uneori atât de puternice, încât se preschimbă - din datorie în prietenie. Astfel, adeziunea la crezul asumat iniţial este îndoită - nu doar raţională, ci şi sufletească. Interacţiunile dintre oameni nu se explică doar prin dorinţa acestora de a-şi atinge mai repede scopurile şi de a fi mai eficienţi în munca lor, ci ei au, realmente, nevoie să dăruiască şi să primească, să trăiască din inimă dedicarea, fidelitatea, prietenia, dragostea. Cu atât mai mult, în faţa acestui adevăr, Biserica nu este numai o comunitate, ea este comuniunea cu şi în Dumnezeu pe care o produce iubirea. Iar comuniunea nu este o stare, ci un proces care valorizează tocmai acest dinamism interior.

Din această cauză, cea mai inteligentă, eficientă şi perfidă metodă de a sparge unitatea unei comunităţi este divide et impera (dezbină şi stăpâneşte). Aşa cum a dovedit-o istoria de multiple ori, cei care au dorit să-şi impună voinţa asupra unui grup solidar, din partea căruia întâmpinau rezistenţă, au avut nevoie să facă doar două lucruri: pe de o parte, să promoveze suspiciunea, să ofere permanent motive de ceartă între membrii comunităţii şi să hrănească seminţele de scandal, şi, pe de altă parte, să promoveze în funcţiile de conducere persoanele dispuse să coopereze cu cel care doreşte puterea, încurajând strângerea de informaţii despre rivali şi eliminarea lor. Pe scurt, pentru a domina o comunitate, ea trebuie adusă la un asemenea nivel de deznădejde şi de neîncredere, până ce va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide (Mt. 10, 21).

Dacă este să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în gulagul românesc, vom sesiza valabilitatea ambelor vorbe. Pe de o parte, s-a probat unitatea generaţiilor date la moarte, s-a văzut că oamenii nu se solidarizează doar în jurul unor interese relative şi imediate, ci în jurul a ceea ce este bine, a ceea ce este drept, pentru Dumnezeu, pentru ţară, din dragostea şi dedicarea faţă de familii, prieteni, urmaşi. Au dovedit nu doar că oamenii nu se aseamănă insulelor, ci că acea comunitate, subjugată de comunişti, dar pe care ei încă o reprezentau prin sufletele, minţile şi trupurile lor, nu este un arhipelag, ci un continent, un bloc de piatră, care pentru a fi fărâmiţat necesită un efort mai mare. Pe de cealaltă parte, reeducarea de la Piteşti s-a bazat tocmai pe divide et impera şi a demonstrat că este, într-adevăr, posibil să aduci pe cineva într-o asemenea stare de deznădejde, încât să se lepede de credinţa sa şi să-şi supună prietenii la cele mai groaznice suplicii.

În cartea despre viaţa sa, părintele Calciu-Dumitreasa afirma că motivul principal pentru care reeducarea la Pi-teşti a eşuat a fost pentru că nu a putut sparge solidaritatea deţinuţilor decât izolat, că nu au reuşit să transforme oamenii în insule - unii au căzut, alţii au rezistat ispitei. Cei care au devenit, la rândul lor, torţionari s-au însingurat precum demonii, cei care au rezistat şi s-au sacrificat pentru prietenii lor trăiau în comuniune, adeverind parcă versurile lui Constantin Oprişan, mort la Jilava: Să vezi că nevăzute adâncuri se desfac,/ Pe demoni cum stau singuri şi îngerii perechi.