Comuniunea, bucuria întâlnirii oamenilor

Omul voieşte să cunoască sau să cuprindă în conştiinţa sa toate, pentru că prin toate poate ajunge mai uşor la Creatorul şi susţinătorul tuturor. A fi persoană înseamnă a participa la tot ceea ce este. Aceasta pentru că fiecare om este un focar dornic să proiecteze în el razele tuturor lucrurilor, dar şi lumina Celui mai presus de ele, dar şi să se întoarcă spre ele, luminat de ele. Omul trebuie să le adune într-un fel pe toate şi să se unească cu cât mai mulţi, nu numai pentru a le vedea în unitatea lor pe toate şi pe toţi, ci pentru a vedea prin toate şi prin toţi pe Cel care este mai presus de toate şi de toţi. În depăşirea reală a tuturor, omul se află nu numai pe sine ca subiect superior lor, dar întins spre subiectul absolut, ci şi pe semenii săi. Transcenderea continuă spre ei îi este, şi ea, o transcendere reală, care completează transcenderea spre lume şi spre sine însuşi, pentru că, în transcenderea spre ei constată că, pe de o parte, ajunge în interiorul real al lor, dar, pe de alta, îi rămân necuprinşi ca şi sinea proprie, dar în acelaşi timp îi vede însetaţi de Cel cu adevărat necuprins de el şi de ei. În unirea sa cu ei şi în unirea tuturor în Cel necuprins, se vede şi pe sine confundat cu ei şi cu Subiectul suprem. Tocmai în aceasta stă bucuria lui, că e în unire cu alţii şi le cuprinde pe toate în comuniune cu alţii, dar fără să se confunde cu ei. Îar în această comuniune se simte liber şi în ea poate înainta la nesfârşit, cum se simte liber şi în comuniunea pe care o are fără să se sature de ea, cu Dumnezeu, când vede în ei pe Dumnezeu şi comunică prin ei cu Dumnezeu, faţă de care rămâne neconfundat. Fiecare vrea să aibă tot mai mult ca al său modul celuilalt de a le înţelege pe toate sau să aibă unit cu sine, în înţelegerea lor, pe celălalt. Căci prin aceasta primeşte darul de sine deplin al celuilalt. Fiindcă atunci fiecare vede pe celălalt prelungit cu fiinţa lui în Dumnezeu cel infinit. Dar, întrucât nici unul nu încetează vreodată de a înainta în dăruire, când îl are pe Dumnezeu în sine, nici unul nu se poate dărui vreodată întreg. E un prilej de bucurie ce sporeşte în eternitate.