Comuniunea celor diferiţi

Toţi cunoaştem zicala românească "cine se aseamănă, se adună", care sugerează, în sens pozitiv sau negativ, că membrii unui grup oarecare sunt de aceeaşi factură, în ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinea lor faţă de viaţă.

Deşi pasajul din Evanghelii citit în Duminica a 19-a după Rusalii se încheie cu îndemnul Mântuitorului la milostenie, în dorinţa acestuia de a-L imita pe Dumnezeu, acesta se referă la atitudinea noastră faţă de cei cu care "nu ne asemănăm".

Acum, este foarte greu să spui cu cine te asemeni sau nu. Prietenia adevărată se găseşte din ce în ce mai greu, sau poate că nu s-a găsit vreodată, şi aceasta, cred, se datorează atomizării societăţii, chiar şi a celei creştine. Religia iudaică se baza pe apartenenţa la o familie mare de oameni, chiar dacă aceasta putea cuprinde şi persoane de neam străin, aşa cum există cazuri în Vechiul Testament.

Atunci când Mântuitorul vorbeşte despre ajutorarea sau împrumutarea străinului sau chiar a vrăjmaşului, El lărgeşte familia oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu, înglobând în aceasta întreaga omenire. Astăzi, Biserica înglobează toţi oamenii şi tot universul, iar noi suntem debusolaţi în ceea ce priveşte acceptarea străinului în viaţa noastră. Sigur că acest lucru nu se referă la norme, care ne cer altceva, ci la realitatea de zi cu zi.

Suntem nevoiţi, prin urmare, să ne întoarcem la problema funcţionării deficitare a comunităţilor. Trăim astăzi un "creştinism al familiilor sau al clanurilor", când cei din afară sunt, eventual, acceptaţi ca oaspeţi, pentru a le fi acordată milă, în caz că sunt săraci, sau pentru "cazare" pe o perioadă determinată de timp.

Atunci când Mântuitorul îi îndeamnă pe ascultători să nu se aştepte să primească datoria înapoi, El le explică, de fapt, cum se face iubirea vrăjmaşului sau a străinului. Pilda samarineanului milostiv este, de asemenea, un exemplu de iubire a străinului şi demonstrează faptul că mila faţă de o persoană aflată în dificultate este însămânţată de Dumnezeu în orice inimă umană, indiferent de naţionalitatea sau religia ei.

Oamenii care nu fac parte din familia sau din grupul nostru de prieteni şi apropiaţi constituie străinii, chiar dacă ei sunt din aceeaşi parohie cu noi şi vin la aceeaşi biserică, duminică de duminică. Să ne întrebăm, în legătură cu marea familie a parohiei, de câte ori am vorbit cu domnul sau doamna care stă în stânga sau în dreapta noastră de atâţia ani, la slujbe? Ştim noi ce probleme sau ce bucurii au aceşti oameni, cu care ne împărtăşim din acelaşi potir? Dar poate că nici nu trebuie să ştim, nu? În ultima vreme, tot mai mult îmi pun problema dacă nu cumva tocmai aceasta este întrebarea?!

Sigur că, atunci când părintele face apel pentru ajutorarea cuiva, noi sărim în ajutor, dar facem acest lucru ca şi când am avea în faţă un cerşetor/sărac, nu ca şi când acea persoană ar fi sau ar urma să fie un membru al familiei noastre.

Poate că acestea sunt vorbe prea mari şi poate că nici nu e posibil să "convieţuieşti" cu toată lumea. Mai ales dacă nu se aseamănă cu tine, nu? Sau poate că nu va conta în ce comunitate am trăit şi pe cine am avut în jur?

Indiferent de cum stau lucrurile, în mod real, am putea măcar să încercăm să-i cunoaştem şi pe alţii, care nu "seamănă" cu noi, sau cel puţin aşa ni se pare nouă. Chiar dacă bătrânica din faţă e cam superstiţioasă sau bătrânelul e cam morocănos. Şi chiar dacă tânărul e îmbrăcat cum nu se cuvine unuia care vine la biserică sau, şi mai grav, nu este entuziasmat de părintele cutare, care are astăzi mare căutare.

Şi uite-aşa ne facem noi vrăjmaşi din oamenii care nu ne-au făcut vreun rău. Chiar dacă nu-i urâm pe aceşti oameni, ci doar îi dispreţuim (nu că aceasta ar fi mai bine), ca şi cum nu ar exista, ar fi bine să ne venim în fire şi să ne dăm seama de sensul comunităţii şi de modul în care ne putem manifesta dragostea faţă de aproapele şi de străin/vrăjmaş. Aceasta cred că este provocarea pe care ne-o lansează Mântuitorul, în pasajul evanghelic de ieri.