Comuniunea, rodul credinţei

Este mereu surprinzător să vezi câteva zeci sau sute de oameni, de vârste şi categorii sociale variate, împărtăşind idei, opinii sau concepţii de viaţă diferite, dar care participă la aceeaşi slujbă oficiată într-o Biserică. Nu s-au adunat să se informeze despre un subiect de interes comun, nici nu urmăresc să cumpere sau să vândă ceva. Nici măcar să se delecteze pe marginea talentului iscusit al vreunui artist celebru. Dar ce le menţine interesul timp de câteva ore, îndemnându-i din vreme în vreme să-şi împreuneze mâinile în semn de evlavie?

Un aspect fundamental al activităţii Bisericii îl reprezintă susţinerea şi promovarea comuniunii între credincioşii membri ai Trupului lui Hristos. Comuniunea sau spiritul comunitar constituie o responsabilitate şi o datorie de îndeplinit din partea Bisericii. Ea nu a fost cerută expres, printr-o poruncă, de către Mântuitorul, însă El S-a rugat pentru comuniunea şi unitatea dintre ucenici, cu puţin timp înainte de jertfa Sa.

Contribuţia Bisericii la promovarea spiritului comunitar este afirmată însă nu doar în tratatele de dogmatică, ea constituie totodată o cerinţă a prezentului, chiar şi în contextul societăţilor secularizate. Nu întâmplător, spre exemplu, apelul Bisericii la strângerea de ajutoare pentru sinistraţii din zonele inundate sau pentru victime ale secetei constituie principala forţă de coeziune într-o situaţie limită.

Responsabilitatea privind participarea la viaţa Bisericii, mulţumirea pentru realizările ei, insatisfacţia pentru eventuale lipsuri, datoria de a oferi sprijin proiectelor derulate de Biserică, toate aceste aspecte reprezintă o vocaţie şi o datorie a fiecărui creştin, nu doar a ierarhiei Bisericii. Fiecare creştin, în virtutea harului primit la Botez şi prin Sfintele Taine, poate conlucra la menţinerea şi sporirea comuniunii şi conlucrării în sânul Bisericii. Acest lucru se poate realiza fie la nivel individual, de către fiecare dintre credincioşi, fie la nivel instituţional sau de grup.

Colaborarea dintre instituţiile sociale, de la Stat până la cele mai firave organizaţii neguvernamentale, cu Biserica poate fi eficientă atât timp cât acesteia i se recunoaşte statutul prin care ea însăşi, în acord cu Sfânta Scriptură, se recomandă. Biserica este instituţia divino-umană întemeiată în scopul mântuirii oamenilor, adică al restaurării comuniunii dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni întru Dumnezeu, comuniune alterată prin păcat, dar restaurată prin întruparea, jertfa şi Învierea Fiului lui Dumnezeu.

A percepe colaborarea cu Biserica ca pe un parteneriat cu o instituţie care, într-o anumită perioadă istorică, deţine un anumit capital de încredere, aşa cum nu de puţine ori se întâmplă, reprezintă în mod cert un eşec al noţiunii de comuniune, în accepţiunea creştină a cuvântului.

În acelaşi timp, perspectiva implicării Bisericii în proiecte privind dezvoltarea spiritului comunitar poate avea efecte deosebit de constructive, cu atât mai mult cu cât însăşi raţiunea de a exista a Bisericii este legată de ideea de comuniune.

Pentru a ilustra ideile anterioare, putem privi în paralel două momente biblice care au presupus existenţa unui spirit comunitar, dar care au condus la rezultate diferite.

În primele pagini ale Sfintei Scripturi, la capitolul unsprezece din cartea Facerii, ne este schiţat în câteva imagini un eveniment cu o puternică încărcătură simbolică ce avea să marcheze ireversibil istoria umanităţii. Este vorba despre temerara încercare a oamenilor de a zidi uriaşul Turn Babel, al cărui vârf fusese proiectat să atingă baierele cerului, în dorinţa de a ajunge până la Creator. Istorisirea biblică ne arată că, deşi proiectul s-a soldat cu un eşec, totuşi, el a fost realizat până la un anumit punct. Putem deduce că, cel puţin în primele faze ale construcţiei, a existat o comunicare şi o comuniune între cei care l-au realizat. Doar că aceasta nu urmărea armonia cu Unicul Izvor al comuniunii, Dumnezeu, ba, mai mult decât atât, a urmărit uzurparea Acestuia. Protagoniştii au fost pedepsiţi cu retragerea sprijinului de a mai putea comunica şi conlucra. Iar proiectul s-a destrămat.

În capitolul II din Faptele Apostolilor, este relatat momentul în care un alt grup de oameni, Apostolii, se aflau adunaţi la un loc, la rugăciune, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste fiecare dintre ei „în chip de limbi ca de foc“. Unul dintre efecte a fost că, imediat, Apostolii au simţit impulsul de a se adresa mulţimii de evrei veniţi la sărbătoare din întreg spaţiul mediteranean, evrei care vorbeau limbi diferite, şi de a le istorisi acestora despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu“. Prin urmare, efectul imediat al prezenţei harului divin în Apostoli a fost că aceştia au reuşit să vorbească în limbi noi, pe care nu le cunoscuseră sau pe care nici ei înşişi nu le înţelegeau, dar prin care se făceau înţeleşi în chip minunat de către mulţimea cosmopolită căreia i se adresau.

Cele două episoade reflectă două tipuri de atitudini:

Pe de o parte, un spirit comunitar, fondat pe ambiţie, autosuficienţă şi dorinţa semeaţă de afirmare în detrimentul comuniunii, soldat cu eşecul şi cu dizolvarea grupului iniţial; pe de altă parte, un model de spirit comunitar constructiv, întemeiat pe conştiinţa imperfecţiunii şi a limitelor umane, străbătut de un duh al comuniunii, al rugăciunii către Dumnezeu şi al toleranţei şi înţelegerii reciproce între membrii comunităţii.

Persistenţa în timp a acestui ultim model de spirit comunitar, miile de comunităţi creştine bimilenare, sutele de mii de martiri care au renunţat mai uşor la viaţă decât la credinţa lor constituie tot atâtea temeiuri pentru orientarea spre un anumit tip de spirit comunitar, de care au nevoie comunităţile umane astăzi şi oricând.