Concurență sau conlucrare?

Unul dintre episoadele serialului documentar despre Formula 1, „Viața în viteza a 8-a”, se intitulează dur „Război civil”. E vorba despre rivalitatea din interiorul unei echipe, care atinge punctul maxim în momentul în care cei doi piloți, în încercarea de a se depăși unul pe altul, se ciocnesc, distrugând ambele mașini, speranța la vreun punct cucerit în acea cursă, dar și mare parte din viitorul echipei.

Formula 1 este un caz limită, pentru că o echipă are doar doi piloți, care face același lucru și au aceleași ambiții individuale. Nu se compară cu conlucrarea și strategia unei echipe de ciclism, în care, pe rând, fiecare membru trece la trenă și, în finalurile de etapă, sunt ajutați cei cu mai multe șanse la victorie. Nu întâmplător, se obișnuiește ca premiul în bani să fie împărțit între toți membrii echipei câștigătoare. Mai mult, o parte din premiu ajunge chiar și la personalul tehnic al echipei!

Nu se compară nici cu colaborarea dintre jucătorii unei echipe de fotbal, mai ales că aici intervine și specializarea pe posturi: ar fi absurd ca portarul sau chiar un fundaș să se considere concurent cu un atacant de profesie.

Lucruri similare sunt valabile și între coechiperii din volei, baschet, handbal etc., ba chiar și în echipele de dublu de la tenis sau badminton: cooperarea și strategia comună contează mai mult decât fireasca dorință de afirmare individuală.

Dar chiar și regina sporturilor cu motor, Formula 1, respectă de regulă principiul. Chiar dacă mai cârcotesc uneori, piloții trebuie să respecte ordinele de la centru, care trec de interesele unei anumite curse, fiind cu bătaie mai lungă. Nu mai departe decât anul acesta, la Hungaroring, Marele Premiu al Ungariei, Lando Norris a trebuit să-i ofere locul 1 coechipierului de la McLaren, Oscar Piastri. Nu i-a plăcut, dar a făcut-o.

Miza acestor rânduri nu este însă sportul, ci educația. Foarte multă lume consideră că, de ani buni, cel mai inteligent, sănătos și performant sistem de educație este cel finlandez. Or, acesta pune pe primul loc nu concurența dintre colegi, ci cooperarea lor, mai ales în ciclurile primar și secundar. Sigur că sunt testate cunoștințele, sigur că se dau note - dar acestea nu sunt subiect de presiune asupra copiilor, așa cum se-ntâmplă în alte părți, inclusiv la noi, până la cote insuportabile, provocând traume și ducând chiar la sinucideri ale bieților elevi obsedați de nemulțumirea adulților. De fiecare dată când un copil vine la noi și ne spune bucuros că a luat 9 la teză la mate, iar noi îl întrebăm cu severitate „Dar Ionela cât a luat?”, comitem o gravă eroare, uneori ireparabilă.

Copiii trebuie încurajați, inclusiv să colaboreze în rezolvarea unei probleme, și nu terorizați cu spectrul notelor și cel al examenelor. Și așa s-a ajuns la situația în care există licee sau profiluri la care ultima medie de admitere e peste 9,60, deci cu 9,59 nu ești bun! Să nu adăugăm și noi pretenţii exagerate, care, dacă e să fim sinceri, materializează propriile noastre frustrări și ambiții personale...

Concurența și conlucrarea sunt reciproc exclusive? Sigur că nu! E bine să dezvoltăm spiritul de competiție al tinerilor, mai exact dorința de performanță. Dar nu transformând școala într-un război civil. Ambele cuvinte încep cu „con”, care înseamnă „cu”, și avem, în muzică, „con affetto”, „con brio”, „con anima”. Să nu uităm pe marginea terenului anima, adică sufletul...