„Condamnat” la Miezonoptică

Zbigniew Ziobro, ministrul polonez al justiției, a iscat deja comentarii planetare cu intenția sa de a impune doi ani de închisoare ca pedeapsă pentru cei care jignesc, ridiculizează sau atacă Biserica Catolică. Revizuirea Codului penal polonez ar urma să se facă după ce proiectul de lege va trece de Parlament, proiect inițiat de partidul din care face parte ministrul Ziobro, „Polonia Solidară”, dar doar după ce acesta adună cele 100.000 de semnături cetățenești necesare declanșării procedurilor legislative. Cifra de 100.000 este modestă față de potențialul demografic catolic al Poloniei, însă întrebarea este dacă ea va fi atinsă în realitate. Cu alte cuvinte, dacă polonezii vor considera necesar ca un asemenea tip de lege să intre în paleta normativă a vieții lor cotidiene?

Au fost și la noi voci cunoscute care salută un asemenea tip de inițiativă. Și sunt convins că foarte mulți dintre creștinii „tăcuți”, discreți și modești s-ar bucura în sinea lor de un asemenea tip de protecție legislativă pentru Biserica în care ei cred. Pentru că, nu-i așa, s-a întrecut de mult măsura bunului-simț în ceea ce privește atacurile asupra Bisericii Ortodoxe venite din toate mediile: presa mainstream, rețele sociale, bloggeri și vloggeri, influenceri și presă de scandal, ONG-uri și asociații diverse, clasă politică etc. Din fiecare categorie răsare câte o voce care cere „dezvăluiri”, „dreptate”, „transparență”, „adevăr” etc. Iar Biserica, de fiecare dată, a răspuns cu calm și înțelepciune acestor somații la limita normelor de conviețuire publică, dar și la limita legilor statului, care incriminează denigrările, falsul, atacul la persoană, insinuarea și manipularea fățișă. Toate au culminat cu uriașa campanie de dezinformare din 2018, purtată prin toate orificiile comunicării formale & informale, bine orchestrată și atent drămuită ca efort, tensiune, misiune, cuvinte-cheie și mesaj final. Aceea a fost o dublă lovitură - de imagine și statistică - dată Bisericii, în urma căreia forțele seculariste au dobândit un avantaj în teren. Însă lovitura a fost profund nedreaptă, căci Biserica a făcut exact ceea ce trebuia să facă: să țină partea familiei! Adică acelei instituții esențiale, unice, de neînlocuit, care garantează continuitatea neamului, a statului, a țării însăși.

Dar ce a fost, a fost... Acum ne interesează prezentul și frământările lui. În care bineînțeles că ne întrebăm dacă și la noi s-ar putea aplica, cumva, inițiativa legislativă poloneză? Eu unul tind să cred că nu, ținând cont de profilul psihologic și spiritual al parlamentarilor români, de cumințenia sapiențială a Bisericii care s-ar simți ofensată ca onoarea să-i fie apărată cu prețul pușcăriei unor zurbagii, precum și de corul intelighenției care s-ar codi și s-ar foi pe fotoliile sale din sălile de dialog social. Deci, nu. Acest tip de inițiativă nu cred că ar mulțumi pe nimeni, nu ar reprezenta pe nimeni, cu adevărat, în spiritul și litera legii. Singura cale de a domoli valul de denigrări este propria noastră poziție, propriile noastre fapte, cuvinte și atitudini. Dragoste cu sila nu se poate, respect cu forța nu se poate impune, iar instanțele civile pot judeca în continuare spețele de calomnie, insultă, denigrare etc. aduse Bisericii. Nici măcar umorul, bășcălia nu pot fi normate, chiar dacă sunt triviale sau grotești. Doar cei care le „gustă” le pot îngrădi la un moment dat expansiunea, cumva.

Și totuși... Să presupunem, printr-un joc al imaginației, că ar trece și la noi o asemenea lege, atunci cum ar arăta ea? Care ar fi pedepsele? Căci doi ani de închisoare sună abrupt, neconform cu realitatea faptei incriminate. Eu unul aș impune alt tip de „pedeapsă”... Bunăoară, aș „condamna” inculpatul la 6 luni de slujire într-un centru social al Bisericii, să zicem la un centru de îngrijiri paliative, adică la limita dintre viață și moarte, durere și chin. Pe altul l-aș trimite să facă curățenie după fiecare hram la marile parohii: vase de spălat, toalete de curățat, de adunat ceara de pe jos. Sau l-aș rândui la Miezonoptică în mănăstire, responsabil cu lumânările care se sting. Sau l-aș rândui la un centru al Bisericii unde vin mamele abuzate de soți, sau la un orfelinat (avem destule în grija Bisericii). Numai așa cred că respectivului i-ar veni mintea la cap, înțelegând pe propria piele tipul de efort pe care oamenii Bisericii îl fac zi și noapte pentru a fi în slujba tuturor celorlalți, credincioși sau nu, atei sau indiferenți, cârtitori ai celor sfinte sau hulitori ajunși la ananghie. Toți, absolut toți, au loc sub acoperișul milostiv al Bisericii, însă mă întreb dacă ar fi existat spitale segregate ideologic, oare cum ar fi arătat suferința? Dar vindecarea?