Condiţiile libertăţii

Sunt multe evenimentele care mă îndeamnă să abordez acest subiect. Unele sunt legate de cele ce apar în ziare, altele sunt prilejuite de lucruri mai puţin cunoscute, dar cele mai importante sunt legate de o anume desfăşurare a modului în care oamenii obişnuiţi se raportează la libertate.

Se poate vorbi de o problemă generală a libertăţii, pentru că orice problemă de fond care afectează omul este, prin excelenţă, o problemă universală. Ceea ce este mai profitabil în acest loc este o discuţie despre libertatea din România şi condiţiile foarte precare în care ea se manifestă.

România nu are o experienţă recentă prea bogată în ceea ce priveşte libertatea. Teoretic, românii se bucură de ea pe deplin din decembrie 1989. Practic, chiar şi în aceşti ani de după â89, mulţi s-au plâns de constrângeri mai mari sau mai mici ale libertăţii lor. Unele au fost impuse de stat, altele de cei din jurul lor, altele de obligaţiile pe care statul şi le-a asumat prin tratate cu alte state, altele legate de intrarea noastră în UE şi în NATO.

Sunt constrângeri pe care le-am adoptat de bunăvoie, altele care ni s-au impus, altele de care nu ştia nimeni nimic până când nu s-a izbit de ele şi altele pe care ni le impunem noi înşine nici silit, dar nici de bunăvoie. Nu voi putea să le tratez pe toate în spaţiul scurt al acestui articol, dar mă voi opri la una dintre cele mai importante, o condiţie fundamentală a oricărei forme sociale de libertate moderne: democraţia.

Democraţia are un dublu caracter: pe de-o parte permite oamenilor să participe la luarea deciziilor în comunitate, pe de altă parte îi constrânge să accepte deciziile luate de majoritate. De aceea e privită cu entuziasm de unii şi cu reticenţă de alţii. România nu prea are exerciţiul acestei forme de guvernământ. Nici chiar în perioada interbelică, perioadă de maximă înflorire politică, culturală, socială a românilor, democraţia nu prea a funcţionat cum trebuie. După 1989, democraţia românească a funcţionat, cu chiu, cu vai, mai mult formal decât real, dar a funcţionat. Legile au trebuit să treacă prin parlament, au putut fi atacate la Curtea Constituţională, guvernele s-au schimbat, primarii la fel, au existat presiuni asupra factorilor de conducere, în general statul nu a putut face chiar ce a vrut el. Deşi de multe ori s-a comportat abuziv, deşi de multe ori cetăţenii nu s-au regăsit în politica statului, totuşi, datorită funcţionării acestor instrumente al democraţiei numite alegeri şi răspundere guvernamentală, unele rele au fost îndreptate, altele au fost prevenite. Acesta este şi scopul lor. Dar ele mai au un scop, şi anume păstrarea libertăţii.

Ideea din spatele democraţiei este următoarea: ca să poţi fi sigur că libertatea ta este respectată, trebuie să fii parte a procesului de decizie. Criticii democraţiei ignoră acest aspect şi se concentrează pe scopul democraţiei de a garanta prosperitatea şi binele. Dar, orice regim care pune prosperitatea sau binele - atenţie nu este vorba de Binele Dumnezeiesc, ci de un bine stabilit de unii sau alţii - mai presus de libertate nu este un regim democratic în sensul modern al cuvântului.

Ecuaţia este simplă: libertatea este apărată prin participarea la procesul de decizie, iar sistemul care face acest lucru este democraţia. Pentru oameni, deşi pare altfel, libertatea este condiţia esenţială a existenţei, nu prosperitatea sau confortul. Ca aplicaţie directă: libertatea de a trăi conform propriei credinţe în Dumnezeu este dată de capacitatea de a putea participa la procesul de decizie prin care ea ar putea fi îngrădită. Să nu confundăm o serie de argumente împotriva democraţiei bazate pe faptul că în anumite democraţii credinţa religioasă este exclusă din discuţiile publice cu faptul că democraţia îţi dă libertatea de a te opune oricăror ingerinţe ale statului în chestiunile religioase, prin puterea ta de a afecta procesul de decizie. Există critici ai democraţiei printre credincioşi care nu înţeleg că libertatea lor religioasă este dată tocmai de democraţie. România este o ţară majoritar ortodoxă, deci democraţia noastră este inevitabil creştină. Nimic nu opreşte această majoritate să îşi apere credinţa în parlament, în dezbateri cu autorităţile publice şi, de ce nu, prin alegeri.

Faptul că, până acum, această majoritate nu s-a manifestat ca ortodoxă în politică nu este din vina democraţiei, ci din vina celor care nu îşi asumă integral condiţia de credincios creştin. Nu trebuie uitat aici că statul este pentru cetăţean, şi nu cetăţeanul pentru stat. Dacă cetăţenii sunt majoritar creştini, atunci şi statul trebuie să ţină seama de dorinţele lor aşa cum ţine seama de dorinţele muncitorilor, sindicatelor, asociaţiilor profesionale sau partidelor.

Democraţia este un aliat important în lupta pentru păstrarea credinţei odată ce înţelegi cum funcţionează şi foloseşti instrumentele ei. E suficient să ştii ce să ceri şi să o faci, nu ostentativ şi spectaculos, dar ferm şi foarte clar. Ăsta e avantajul democraţiei, dacă majoritatea cere, vocea ei e suverană.