Confuzie şi martiriu: „Preotul“ de Vladimir Hotinenko

Studioul de film şi TV "Enciclopedia Ortodoxă" din Rusia nu mai are nevoie de prezentări; funcţionând de mai bine de zece ani sub patronajul Patriarhiei moscovite, este cel mai important producător profesionist de film creştin din Rusia şi, probabil, din întreaga lume ortodoxă. Filmografia sa numără în special pelicule documentar-misionare şi, de curând, şi-a lărgit activitatea şi în zona filmului de ficţiune. Reţeta succesului său: buna colaborare dintre profesioniştii ecranului şi cei ai Bisericii, dublată de deschiderea forurilor culturale centrale faţă de cererea constantă de film religios.

Filmul "Preotul", produs cu binecuvântarea Patriarhului Kirill şi lansat în 2009 de "Pravoslavnaya Enţiklopediya", este una din realizările răsunătoare din ultimii ani ale studioului moscovit. Întâmpinat cu căldură de publicul creştin şi de festivalurile tematice, care l-au încununat cu câteva premii, filmul a fost primit cu destul scepticism de presa seculară, care l-a amendat pentru inabilitatea abordării unei epoci istorice încă obscure şi extrem de controversate.

Pelicula regizată de Vladimir Hotinenko după romanul omonim "Pop" ("Preotul") de Aleksandr Seghen este o incursiune într-o filă puţin cunoscută, odinioară aprig cenzurată a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, dar exploatată în ultimii ani de noua generaţie a filmului rusesc de război: perioada ocupaţiei Ţărilor Baltice de către Germania fascistă, la un an după includerea acestora în URSS. Tema subsidiară adusă în discuţie, a colaboraţionismului populaţiei băştinaşe cu… "duşmanii eliberatori", iese astfel din ramele necruţătoare ale dezbaterii strict ideologice, mutându-se pe terenul vast şi accidentat, cu argumente imprevizibile, al realităţii istorice concrete. Morala dezbaterii filmice, întâietatea Evangheliei şi a valorilor umaniste în faţa dictatului politic şi a patriotismului excesiv ideologizat (specific stării de război şi propagandei postbelice), rămâne însă controversată, mai ales când riscă să deconstruiască mituri adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă, ca acela al naţiunii-monolit, univoc polarizate în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Şi dacă alte cinematografii, ca şi cea franceză şi germană (printr-un Louis Malle, respectiv un Fassbinder), ridicaseră vălul de pe această problemă-tabu încă de prin anii â70, respectiv â80, în Rusia ea a putut fi abordată abia din anii â90.

Filmul "Preotul" (numit iniţial, destul de preţios şi confuz, "Schimbarea la faţă"), realizat după un scenariu de Vl. Hotinenko şi Al. Seghen şi inspirat după personaje şi fapte reale, urmăreşte destinul unui preot ortodox din Lituania ocupată de fascişti, desemnat de Departamentul de Misiune al Bisericii Pskovului să participe la acţiunea de refacere a vieţii liturgice din parohiile desfiinţate de bolşevici; acţiunea este susţinută de armata hitleristă, care, profitând de dezorientarea populaţiei, prinse între "ciocanul" bolşevic şi "nicovala" fascistă, avansează nestingherită peste Ţările Baltice, ca "armată eliberatoare".

Dilema morală pusă în faţa părintelui Aleksandr şi a celor dimpreună cu el, extrem de delicată şi de abruptă în acelaşi timp, e dureros de actuală şi azi: poţi sluji Bisericii lui Hristos când aceasta e susţinută de duşmanii ţării tale? Într-o ţară condusă de duşmanii credinţei, putem "da Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu"? Ori devenim prin asta "slugă la doi stăpâni", adică "slujitori ai Mamonei"? Pe cât de dificil şi de individualizat, pe atât de hotărâtor, sub raport soteriologic, e răspunsul la această întrebare. Iar în cazul unui păstor de suflete, răspunsul determină şi soarta spirituală a unei întregi comunităţi. Şi oricare ar fi răspunsul, dacă este asumat în numele lui Hristos, el este urmat, mai devreme sau mai târziu, de crucea martiriului - aceasta este morala filmului. Părintele Aleksandr acceptă să îşi slujească confraţii sub ocupaţie hitleristă, ştiind foarte bine că în momentul sosirii Armatei Roşii va fi acuzat de colaboraţionism şi trădare.

Din păcate, profilul de martir propus de filmul lui Hotinenko este umbrit de o regie convenţională şi un scenariul supraîncărcat în detalii, preocupat să sumeze cât mai multe "fapte bune" ale protagonistului, în dauna atenţiei asupra tensiunii narative, a motivaţiei situaţiilor şi a concentrării pe o singură linie conflictuală. De aici, confuzia tabloului istoric concret (în care nu ştim niciodată care sunt duşmanii, nemţii sau bolşevicii, iar partizanii apar doar când sunt executaţi) şi platitudinea interpretării, inclusiv a actorului principal Serghei Makoveţki, el însuşi veşnic confuz, într-un film plin de bune intenţii, însă insuficient conturat.