Constantin cel Mare, împărat și Apostol al lui Hristos

Om de stat și strateg de geniu, abil diplomat și reformator al imperiului, căruia i-a asigurat supraviețuirea pentru încă un mileniu, Constantin a fost primul împărat creștin și mare binefăcător al Bisericii. A fost un împărat providențial, rolul său istoric constând nu în a asigura creștinismului o existență legală - lucru consfințit prin edictul de toleranță promulgat de Galerius (30 apr. 311) -, ci în a îmbrățișa și favoriza credința unei infime mino­rități a populației imperiului. Convertirea sa a fost - așa cum scria savantul britanic J. B. Bury - „actul cel mai îndrăzneț comis vreodată de un suveran, în sfidarea și disprețul marii majorități a supușilor săi”.

Cinstit de Biserică și elogiat drept o personalitate providențială, dar hulit de istoricii păgâni care l-au acuzat de declinul imperiului și apreciat în mod contradictoriu de istoriografia modernă, Constantin cel Mare a fost, fără îndoială, suveranul care a imprimat un alt curs istoriei uma­nității.

Constantin (Flavius Valerius Constantinus), viitorul împărat (306-337), s-a născut către 272/273, într-o zi de 27 februarie, la Naissus (actualul Niš, Serbia), ca fiu al lui Marcus Flavius Constantius, ofițer ilir care a îmbrăcat purpura imperială sub numele de Constantius I (cezar: 293-305, august: 305-306), și al Elenei (Flavia Iulia Helena, 248/249-†cca 328).

Când tatăl său a devenit cezar (293), asistându-l pe augustul occidental Maximian (cezar: 285-286, august: 286-305), în urma introducerii unui regim de guvernare în care puterea era exercitată de un cvartet de îm­părați (tetrarhie), Constantin a rămas la curtea prim-augustului Dio­clețian (284-305) de la Sirmium și, ulterior, de la Nicomidia. Probabil, Diocle­țian încerca astfel să împiedice ascensiunea lui Constantin, să evite riscul transmiterii ereditare a puterii, implicit a constituirii unei dinastii. În 306 Constantin i s-a alăturat tatălui său, devenit augustus al Occidentului, care conducea o campanie în Britannia. La 25 iulie 306, la Eburacum (actualul York), Constantius I a murit, iar Constantin a fost proclamat augustus de armata loială suveranului răposat, însă titlul său imperial nu a fost recunoscut imediat de către ceilalți suverani.

În anii ce au urmat, sistemul tetrarhic a cunoscut o criză profundă și un lung război civil a izbucnit. În 312, prin eliminarea uzurpatorului Maxentius (306-312), care administrase Italia și Africa începând din 306, Occidentul era din nou unificat de către Constantin cel Mare. Victoria asupra lui Maxentius de la Pons Milvius (Podul Șoimului), pe via Flaminia, astăzi în inima Romei, nu departe de Foro Italico, din 28 octombrie 312, s-a dovedit decisivă pentru convertirea împăratului.

Dosarul istoriografic privind epifania de la Pons Milvius este bine cunoscut și nu voi insista asupra acestuia. Reamintesc cititorului că Eusebiu de Cezareea, biograful oficial al împăratului, istoriseşte că, în preziua luptei, suveranul a văzut „pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină”, în­soțită de inscripția: „Să biru­iești întru aceasta!” (ν τούτῳ νίκα). În cursul nopții următoare, Mântuitorul i S-a descoperit, cerându-i să-și așeze legiunile sub ocrotirea semnului Crucii, ceea ce împăratul a făcut, confecțio­nându-se astfel labarumul, steag militar încununat de monograma hristică☧ (Viața lui Constantin, I, 26-32). Lactanțiu, retor și apologet creș­tin, relatează că în noaptea din ajunul bătăliei decisive împăratul „a fost avertizat în somn să inscrip­ționeze pe scuturile solda­ților semnul apărut pe cer de la Dumnezeu (caeleste signum dei)”, descris drept o hristogramă (De mortibus persecutorum, 44, 11-12). Epifania (sau Hristofania despre care vorbește Eusebiu de Cezareea) a determinat o convertire care s-a manifestat progresiv în anii următori.

Libertate de manifestare a credinţei creştine

Chiar înainte de anul 312, Constantin manifestase tole­ran­ță față de creștinism; tatăl său fusese un păgân tolerant, care aplicase cu multă clemență le­gis­lația anti­creș­tină din perioada tetrarhiei; una dintre fiicele sale purta un nume specific creștin, Anastasia, ceea ce sugerează simpatia lui Constantius I pentru creștinism. Începând cu anul 303, Constantin a fost martor al prigoanei dez­lănțuite de Diocle­țian („Marea Persecuție”). Impresionat de jertfa martirilor, în 306, când a devenit imperator, a pus capăt persecuției anticreș­tine în provinciile pe care le administra, Gallia, Britannia, Hispania (De mortibus persecutorum 24, 9). În 312, după ce a devenit suveran necontestat al Occidentului, s-a adresat unui împărat oriental, Maximinus Daia (Daza, cezar: 305-310, augustus: 310-313), un păgân fanatic, cerându-i să înceteze persecuția anti­creș­tină. În februarie 313, cu prilejul celebrării căsătoriei Constantiei, sora vitregă a împăratului, cu Licinius (308-324), celălalt suveran oriental, la Mediolanum (Milano), Constantin i-a impus cumnatului său să adopte o politică favorabilă creș­tinilor. Găsim ecouri ale hotărârii convenite la Mediolanum în câteva scrisori pe care Constantin și Licinius le adresează în lunile următoare funcțio­narilor din subordine (a se vedea epistola adresată de Constantin lui Anullinus, vicarul Africii, în martie-aprilie 313, reprodusă de Eusebiu, Istoria bisericească, X, 5, 15-17; rescriptul lui Licinius adresat guvernatorului Bitiniei și afișat la Nicomidia, la 13 iunie 313, citat de Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 2-12, și ordonanța aceluiași către guvernatorul Palestinei, redată de Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească, X, 5, 2-14). Indiferent de termenul tehnic (edict sau rescript) folosit pentru a desemna acordul de la Mediolanum și măsurile pe care le-a inspirat, nu se poate contesta că această întâlnire a prilejuit adoptarea unei noi politici religioase a imperiului, ale cărei coordonate erau: acordarea deplinei libertăți de cult crești­nis­mului și garantarea libertății de conștiință pentru adepții celorlalte culte, desfiin­țarea le­gisla­ției anticreștine și restituirea imediată a bunurilor confiscate co­mu­nității creștinilor.

În 316, relațiile dintre Constantin și Licinius s-au deteriorat, încordarea datorându-se și atitudinii ostile față de creștini a acestuia din urmă. După un război încheiat nedecis în 316, Licinius a fost înfrânt în 324, iar imperiul a fost reunificat.

După epifania din octombrie 312, împăratul și-a exprimat tot mai deschis preferința pentru creștinism, tolerând însă cultele tradiționale. În timpul domniei sale, creștinismul și păgânismul coexistă, însă suveranul favo­rizează creștinismul și tratează păgânismul ca o superstiție dem­nă de dispreț. Opera legis­lativă a suveranului reflectă această ocrotire a Bisericii și preocuparea de a crea un statut juridic privilegiat pentru creș­tinism: clerul a fost scutit de împlinirea sarcinilor publice (313), episcopii au fost învestiți cu putere judiciară în cauze civile (audientia episcopalis), fiind asi­milați magistra­ților laici (318, 333); a fost legiferat dreptul Bisericii de a-și spori patrimoniul prin donații și legate (321) și s-a instituit duminica drept zi de odihnă.

Încreştinarea imperiului

O influență creștină este evidentă în legislația constantiniană care protejează categorii vulnerabile (minori, orfani, văduve, sclavi, deținuți, țărani); au fost interzise crucificarea, mutilarea chipului și condamnarea la gladiatură, au fost înăsprite pedepsele pentru tortura deținuților și maltratarea minorilor. De asemenea, au fost „încreștinate” legile care reglementau viața de familie: a fost îngreunată declararea divorțului, au fost abolite legile augustane care interziceau celibatul și înăsprite pedepsele pentru coruperea și abandonul minorilor, pentru adulter, pros­tituție și homosexualitate.

Împăratul a fost solicitat să intervină în frământările care ame­nințau pacea Bisericii, precum schisma donatistă și criza ariană. În ambele situații, împăratul a creat condițiile ca Biserica să se pronunțe, a convocat sinoade (Roma oct. 313, Arles aug. 314, Niceea 325) și a înlesnit desfășurarea lor, punând poșta imperială (cursus publicus) la dispoziția ierarhiei. A susținut hotărârile acestor sinoade, fără a reuși întotdeauna să le impună. Tot împăratului i se datorează crearea unei noi instituții biseri­cești: Sinodul Ecumenic, instanță chemată în secolele următoare să curme alte crize teologice. La inițiativa suveranului și prin mijlocirea sa, Primul Sinod Ecumenic s-a desfășurat în palatul imperial din Niceea (astăzi Iznik, Turcia), în lunile mai-august 325. Arie a fost condamnat și trimis în exil, fiind urmat de unii dintre episcopii arieni, însă împăratul nu a renunțat la gândul de a-i convinge să accepte dogma deo­fiin­țimii Persoanelor Sfintei Treimi.

Sfânta Împărăteasă Elena, pelerin la Locurile Sfinte

În 326, în urma unei tragedii familiale, augusta Elena a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (sintagma folosită pentru prima dată de Sfântul Constantin într-o epistolă către Episcopul Macarie al Ierusalimului); cu acest prilej, Sfântul Constantin a dispus distrugerea templului lui Jupiter Capitolinus ridicat în apropierea Golgotei, descoperindu-se astfel mormântul Domnului și Sfânta Cruce; din porunca sa, s-a înălțat rotonda Anastasis (Învierea), iar în apropiere, la răsărit de Golgota, biserica numită Martyrium („martora” Învierii), în care a fost depusă Sfânta Cruce. Împăratul este ctitorul altor două biserici în Ierusalim și împrejurimi: una pe Muntele Măslinilor (numită Eleona), alta la Betleem (Bazilica Naşterii). Așa cum s-a observat adeseori, prin chiar zidirea acestor bazilici în locuri cu o mare încărcătură simbolică pentru creștinism, împăratul a făcut o scurtă mărturisire de credință despre Întruparea Logosului și Nașterea Sa după trup, moartea pe Cruce, Învierea și înălțarea Domnului la ceruri. Alte biserici monumentale s-au înălțat în Roma, la Trier, la Aquileia, dar și în nordul Africii și în Orient, la Nicomidia și Antiohia. Desigur, cea mai importantă ctitorie a sa a fost Constantinopolul, „orașul lui Constantin” de pe malurile Bosforului, fondat în 324 pe locul anticului Byzantion și inaugurat la 11 mai 330, spre nemurirea numelui împăratului. Probabil, intenția suveranului nu era aceea de a face din Constantinopol capitala imperiului, ci numai reședința sa, însă actul lui Constantin a determinat o deplasare a centrului de greutate al imperiului în Orient, iar Roma s-a simțit trădată de Constantin și amenințată de orașul care purta numele suveranului.

În anul 336, împăratul s-a îndreptat spre frontiera orientală, pregătind o campanie împotriva Persiei. Starea sănă­tății sale s-a înrăutățit și, sim­țindu-și sfâr­șitul aproape, a primit Botezul în vila de la Ankyrona, lângă Nicomidia, cu puțin timp înainte de moarte (22 mai 337). Trupul său a fost înmormântat cu fast în Bazilica Sfin­ților Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Senatul Romei l-a proclamat zeu (apoteozat), eveniment marcat prin emiterea unor monede de consacrare; în schimb, Biserica l-a trecut în rândul sfinților și l-a preamărit drept „cel întocmai cu apostolii” (isapostolos) și „apostol între împărați”.

Lect. dr. Sebastian-Laurenţiu Nazâru este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, Departamentul de Teologie Istorică, Biblică și Filologie