Constantin Radinschi, maestrul peisajelor în cuvinte şi culori

Într-un ziar ieşean, publica în fiecare sâmbătă o rubrică care se numea „Iaşul Amintirilor“. Aduna într-o jumătate de pagină o sumedenie de întâmplări şi nume dintr-o perioadă căreia îi fusese contemporan. Avea mai mult de 50 de ani de când devenise ieşean, el, veşnicul îndrăgostit de lumea satului din ţinutul Dorohoiului, un spaţiu al curăţiei şi inteligenţei, unde oamenii au rădăcinile adânc înfipte în pământul ţării, în istorie şi-n tradiţiile frumoase ale credinţei şi trăirilor profunde ale acestui neam.

Citeam atunci despre întâlnirile scriitorilor şi pictorilor, despre biserici, şcoli, case, muzee şi alte locuri în care oamenii creau valori şi opere adevărate. Ştia oraşul vechi atât de bine, încât ai fi fost sigur că se născuse aici şi nu în altă parte. Cunoştea străzile până la amănunt, vorbea despre vechile prăvălii şi cafenele, despre librăriile vremii, cu oamenii care le slujeau. Amintea de toţi cei care poposeau frecvent ori periodic în faţa unei căni cu vin, ori a bucatelor tradiţionale oferite până la ceasurile târzii în hanurile şi restaurantele din cetatea celor şapte coline.

Memorialistul Constantin Radinschi simţea nevoia să scrie şi pentru alţii. Era o datorie a unui moldovean neaoş să-i facă pe alţii părtaş aducerilor lui aminte. Poate că ar fi bine dacă cineva ar aduna între coperţile unei cărţi tabletele lui cu oameni şi locuri de altă dată ai Iaşilor.

Zâmbea adeseori, dar nu în fiecare zi

Constantin Radinschi a fost un mare pictor al veacului XX. Nu doar pentru Iaşi şi Moldova, ci pentru întreaga ţară.

Ca pedagog, a fost aspru. Punea note mici pentru a scoate mai mult de la ucenicii săi. Dintre foştii săi discipoli unii au ajuns pictori mari, cunoscuţi şi apreciaţi la fel ca şi învăţătorul lor.

Vorbea puţin, părea exigent, măsura din priviri interlocutorul, şi foarte târziu, după multe întâlniri, îşi deschidea sufletul.

Aşa l-am cunoscut şi eu la sfârşitul anilor 90. În casa protoierului Constantin Andrei din Iaşi am văzut câteva picturi semnate de el. Mi-a reţinut atenţia biserica armenească aflată sub fereastra atelierului său. L-am întrebat pe părintele protopop cum aş putea să-l întâlnesc pe marele pictor. Între timp, am mai văzut la câţiva iubitori de artă tablourile acestui „cântăreţ al anotimpurilor“. Până la urmă am ajuns în atelierul său din strada Armenească, 18. Îl găseai acolo devreme, gata de treabă, disciplinat, serios, om de cuvânt, cu un zâmbet pe care-l primeai uneori ca un dar, nu în fiecare zi ca să nu-şi piardă din strălucire. După câteva întâlniri, ne-am apropiat sufleteşte. M-a poftit să stau pe scaun, m-a ascultat, mi-a pus întrebări şi apoi l-am ascultat şi eu. Ştia multe întâmplări din lumea bisericii, cunoştea slujitori de toate rangurile. S-a aflat uneori în preajma marilor ierarhi ai Moldovei şi a surprins esenţialul din zicerile lor. A fost, cred, aproape de Dumnezeu prin simţire şi trăire înaltă. La şevalet era pentru el ca la o slujbă de sacerdot. Peisajele lui erau parcă luate din grădina Paradisului având culori rafinate şi dulci, iar iernile care-au ieşit de sub penelul său poartă marca unui artist veritabil, a unuia dintre fondatorii şcolii ieşene de acuarelă.

Harnic şi dăruit cu mult talent, Constantin Radinschi a fost un adevărat maestru. Recunoşteam de acum picturile lui fără nici o problemă, chiar şi atunci când nu-i distingeai semnătura. Catedrala mitropolitană din Iaşi, biserici multe şi mănăstiri, peisaje din vecinătatea lor au fost şi ele între preocupările marelui pictor. Primăvara până toamna târziu îşi lua şevaletul şi hoinărea prin locuri pitoreşti. Poposea acolo, în poieni ori pe malul râurilor, până la lăsarea întunericului. Era ca un sihastru, iubitor de linişte şi înălţimi. A reuşit să ajungă aşadar pe înălţimea virtuozităţii, unde nu au acces decât puţini pământeni.

Slujbă de înmormântare, ca la mănăstire

Constantin Radinschi mi-a mărturisit de mai multe ori iubirea pentru ţinutul natal. Este o chemare sfântă, pe care numai unii o aud şi o urmează. A dorit mult şi a finalizat până la urmă visul de a organiza muzeul din Dorohoi şi o casă memorială închinată muzicianului George Enescu la Liveni, în acelaşi ţinut plin de poveşti şi taine.

Talentat şi atent, a muncit mult, organizând numeroase expoziţii în ţară şi-n străinătate. Lucrările lui bucură acum oameni din toată lumea şi aduc lumină într-o lume care mai are încă mult întuneric.

Maestrul Radinschi mi-a dăruit un zâmbet curat, mărturisiri preţioase şi câteva tablouri în care a pus culoare şi o parte din inima lui. Aşa fac marii artişti, pun în lucrări câte ceva din trăirile lor. La urmă, când ei pleacă de pe pământ, lasă aici o parte din fiinţa lor. Sunt acestea taine ale vieţii marilor oameni pe lângă care trecem fără să privim cu atenţie.

Dialogurile cu pictorul Radinschi s-au întrerupt brusc. În primăvara anului 2003, când încă se mai găseau în munţi zăpezile pe care măiestrit le-a zugrăvit în tablouri, pictorul, mâhnit de încercările vieţii şi de comportamentul unora, s-a retras în lumea frumuseţilor nepieritoare.

Învăţat cu frumuseţea culorilor romantice şi cu strălucirea soarelui în peisajele desprinse parcă din cărţile sfinte, Constantin Radinschi va fi fost primit alături de marii pictori care au slujit Cuvântul prin mânuirea smerită şi atentă a penelului.

M-am dus în grabă la biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la slujba dinaintea vremelnicei noastre despărţiri.

Am rânduit slujba ca la sfintele mănăstiri, cu atenţie şi răbdare, aşa după cum a pictat şi el. S-au întrebat oamenii de ce au venit mai mulţi clerici ca de obicei, de ce cântările s-au auzit mai îndelung, de ce lacrimile curgeau printre cuvinte şi amintirile parcă nu se mai sfârşeau. De ce? Pentru că ele, toate, îl cinsteau pe un mare artist: pictorul Constantin Radinschi (1920-2003), un om de seamă din „Iaşul Amintirilor“.