Conștiința limitei și realism

Viața spirituală înseamnă, între altele, o neîncetată căutare a echilibrului, care arată diferit pentru fiecare, iar smerenia este, mereu, un element esențial al acestuia. Fără smerenie este imposibil să ieși din închipuiri, să depășești ce îți imaginezi despre tine, pentru a intra în realitate.

Un semn de smerenie este să ceri ajutorul atunci când ai nevoie, pentru că smerenia ne pune în contact cu propriile noastre limite. Dar, în aceeași măsură, un act de smerenie este să faci ceea ce poți pe cont propriu, pentru că smerenia ne face conștienți de ceilalți, de nevoile și de limitele lor. Abia smerenia ne dă distanța necesară față de impulsurile și pornirile noastre pentru a-i putea vedea așa cum sunt și, în cele din urmă, pentru a putea iubi.

Smerenia, conștiința nedeplinătății noastre, ne învață să fim milostivi cu noi și cu ceilalți. Să fii milostiv cu tine nu înseamnă să te menajezi și să fii capricios, ci să înțelegi că nu ești la înălțimea așteptărilor pe care le ai de la tine, că nu poți chiar atât de multe câte îți imaginezi, că ești un om între oameni. În felul acesta poți să fii milostiv cu tine, dar în continuare să faci efort să duci lucrurile la capăt. Dacă poți fi milostiv cu tine, după aceea poți extinde grija la ceilalți.

Părinții ascetici sunt realiști, nu cultivă iluziile reconfortante, nu încearcă să se odihnească în minciună. Pe avva Antonie din deșertul egiptean îl putem auzi rostind cuvintele: „Cea mai mare lucrare a omului este să-și asume păcatele în fața lui Dumnezeu și să aștepte încercările până la ultima suflare” (Antonie 4). Dacă îți poți asuma păcatele înaintea  Domnului, atunci poți purta cu pace și încercările care, inevitabil, vor veni asupra ta.

Ca perspectivă generală, se pot identifica două căi ascetice. Una care se concentrează pe efortul de a dezrădăcina răul din inimă, iar de aceea îl privește cu încrâncenare și îi urmărește asiduu orice mișcare. Cu atenția fixată mereu asupra răului din tine și din ceilalți, încet-încet ți se schimbă peisajul. Răul poate ajunge să capete dimensiuni apocaliptice și să fie supradimensionat subiectiv, până acolo încât viața devine insuportabilă. Tipul acesta de încordare aridă a fost descris de Dostoievski în călugărul Ferapont, aflat în contrast cu starețul Zosima. Dar mai este o altă cale, mai luminoasă și mai la îndemână. În loc să îți blochezi privirea asupra răului, să te îndrepți asupra binelui din viața ta și din lume. Să încerci să identifici, pe cât îți stă în putință, lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în detaliile zilnice. Răul acționează parazitar și cu o uriașă forță de contagiune. Când te îndrepți către Dumnezeu cu toată puterea ta și dai atenție numai și numai luminii, ajungi să înmulțești binele pas cu pas.

Îndreptat cu toată puterea spre Dumnezeu, te lași atras de El tot mai mult. Căderile devin doar prilejuri de ridicare. Esențial doar să nu rămâi acolo unde ai căzut și să te ridici rapid, fără amânare. Când te complaci în prăbușire, lași răul să ți se încolăcească în inimă și faci mereu tot mai grea ridicarea.