Convertirea lui Zaheu şi standardele amăgitoare

Există o regulă aproape universală că nu putem iubi cu adevărat decât ceea ce cunoaştem cu adevărat, iar Evanghelia ne arată în dese rânduri că măsura omului desăvârşit nu este cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncii trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Acest tip de standard duhovnicesc este dacă nu contrar, cel puţin bizar şi chiar dezamăgitor pentru contemporanii Mântuitorului Hristos, dar şi pentru noi toţi, trăitori grăbiţi ai acestui veac, a cărui realitate a lucrurilor şi ierarhie a priorităţilor este devastată de tot soiul de etalări moderne, nivelată aproape uniform de lipsa bunului-simţ şi proiectată tendenţios prin mass-media într-o mai comodă aşteptare a Parusiei la televizor.

Ne grăbim să fim primii, să sfătuim sau să formulăm reguli pentru alţii, deşi nu regăsim în noi înşine consecvenţa mult-dorită dintre discurs şi viaţa proprie, deşi nu facem recurs la considerarea cu luciditate a stării în care ne aflăm.

Raportându-ne la diverse standarde de cele mai multe ori facile şi superficiale, credem că ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate optimă, deşi întreaga literatură şi experienţă filocalică ne arată că problema cea mai mare nu este la nivelul sănătăţii trupului, ci este la nivelul sufletului, al minţii, al inimii, al gândului.

Nesinceri fiind, ne punem o mască, pentru noi şi pentru cei de lângă noi, mască pe care o întreţinem cu falsuri şi compromisuri. Convertirea, precedată de părăsirea compromisului şi de pocăinţă, prilej de bucurie pentru Dumnezeu în cer, sună înfricoşător şi trist pentru noi.

Evanghelia acestei duminici a lui Zaheu (vameşul) ne aşază în faţă un personaj fascinant şi hotărât, care trăia din lacrimile săracilor, luându-le taxe peste puterea lor, dar a cărui bogăţie nu îi aducea liniştea şi fericirea. El voia mai mult, căuta mai mult. Căuta altceva decât liniştirea conştiinţei cu standarde amăgitoare propuse de cei din lumea cea bună, din lumea celor care "se credeau drepţi".

Deşi mulţimea era o piedică pentru el în a se întâlni cu Hristos, el nu se lasă. E hotărât să-L vadă şi încalcă pentru aceasta toate convenţiile. Îşi asumă pentru aceasta orice nebunie, încalcă reguli de bună purtare în societate: urcă grăbit în sicomor. Primeşte bucuria vindecătoare a şocului terapeutic instantaneu, primeşte chemarea dorită, primeşte neîntârziat metamorfozarea lui în subiect de jertfă.

Hristos intră în casa vameşului păcătos, lăsând afară pe cei drepţi, pe cei ce erau convinşi că Hristos greşeşte pentru că ei ştiau cine e Zaheu, supăraţi mai ales că ei păstrează Legea, iar Hristos o încalcă, o ignoră. Hristos a trecut pragul casei lui Zaheu pe care a mântuit-o şi i-a lăsat dincolo de bucuria cinei şi a adevăratei întâlniri pe cei mulţi şi ignoranţi, răsturnând încă o dată standardele şi ierarhiile lumeşti.

Spre această pildă de adevărată întâlnire nădăjduim şi noi toţi şi, cu toate că suntem aliniaţi la toate standardele moralei, în microcosmosul nostru lăuntric se întâmplă de multe ori acelaşi păcat adamic al neascultării. Acelaşi fruct oprit, exprimat în diverse şi diverse forme, ne stă ispititor în faţă şi călcăm porunca, mângâiaţi de frageda amăgire a vinovăţiei celuilalt. Imediat după cea mai discretă cercetare a lui Dumnezeu, conştiinţa începe să ne tortureze, cerul inimii se întunecă, sufletul se tulbură. Oricât de greu ne-am simţi afundaţi, dacă ascultăm glasul lăuntric al lui Dumnezeu şi al Îngerului păzitor care ne sfătuieşte să ne întoarcem, putem, renunţând la tot ce-i vechi şi aparent plăcut, să dăm buzna în sicomor pentru ca Domnul să cineze la noi în casă.