Convertirea unui milițian

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, toți cei care au avut altă orientare decât cea impusă de autorități au fost considerați dușmani ai poporului și trimiși la închisoare pentru a fi reeducați. La început, duritatea sistemului a fost moderată. Astfel, cei închiși la Aiud, deși fuseseră arestați în 1942, așadar înainte de venirea sovieticilor în țară, nu au fost eliberați, dar au avut parte de un tratament mai puțin sever, semideschis. Lucrau fie la Galda, o colonie unde muncile erau preponderent agricole, fie la o fabrică încropită în cadrul închisorii. Pentru că hrana era foarte proastă, câteodată, unii deținuți la distribuirea hranei în gamelă se mai așezau încă o dată la rând pentru o porție în plus, bineînțeles cu riscul de a fi descoperiți și snopiți în bătaie de milițianul care asista la împărțirea mâncării.

Istorioara de astăzi ne vorbește de convertirea unuia dintre acești milițieni și am aflat-o povestită în cartea lui Virgil Maxim, „Imn pentru crucea purtată”.

Virgil Maxim, întemnițat la Aiud și lucrător la secția de sculptură a fabricii de care v-am pomenit la început, ajunge într-o zi ultimul din șirul aliniat pentru a primi hrana de prânz. Deținutul care distribuia zeama se străduia să umple polonicul cu ultimele resturi de pe fundul ciubărului. „Lasă, nu te mai chinui să-l umpli”, i-a zis Maxim. Milițianul supraveghetor uitându-se atent la Virgil i-a spus: „Bă, tu ai mai luat o dată!” „Nu, domnule milițian, nu am mai luat”, a răspuns cu un ton stăpânit cel incriminat pe nedrept. „Ba ai mai luat! Te cunosc eu!” „Domnule milițian, n-am mai luat!” După care deținutul i-a pus gamela în mâini și i-a zis: „Poftiți gamela mea și dumneavoastră o să-mi aduceți mâncarea!”

Răspunsul și gestul lui Maxim puteau atrage o bătaie soră cu moartea și lovituri până la mutilare. Dar milițianul nu a ripostat. A rămas descumpănit, probabil și el uimit de îndrăzneala lui Maxim, care a plecat fără să mănânce spre poarta fabricii, unde era de serviciu un gardian mai vechi, care-i cunoștea bine pe toți cei închiși. Milițianul s-a dus la acest om pe care-l chema Cordoș și i-a spus pățania. „Arată-mi-l pe cel care a refuzat mâncarea”, i-a zis Cordoș. „E acela care stă la poartă”, a îngăimat milițianul.

„Atunci, măi, tovarășe, dacă a zis acela că n-a luat, apoi să știi că n-a luat. Du-te să-i duci mâncarea!” Milițianul rămăsese stupefiat, dar s-a executat. Instructajul comunist nu-l pervertise complet. S-a dus la popota lor și i-a adus două gamele: una cu ciorbă de miel, alta cu piure de cartofi și friptură. „Da, mă, n-ai mai luat. Ai avut dreptate! Ia mâncarea, ți-am adus-o, cum ai zis tu”, a spus puțin încurcat. Maxim s-a uitat drept în ochii organului de ordine și i-a replicat: „Domnule milițian, vă rog să fiți atent la ce vă spun eu acum. Nu această mâncare mi-ați luat-o! Ci lătura aceea din ciubărul deținuților. Pe aceea vă rog să mi-o aduceți!”

Omul nu a sesizat afrontul și a pus gamelele pe bancul de lucru, spunând: „Hai mă, mănâncă și tu, că doar n-o să te superi acum!” Dar cel închis o ținea pe a lui. „Domnule milițian, vă rog încă o dată, fiți foarte atent la cele ce vă spun. Nu aceasta este mâncarea pe care mi-ați luat-o! Aceasta este mâncarea dumneavoastră! A noastră e mizeria aceea. Noi cu ea trăim. Mâine eu nu voi mai avea mâncarea pe care mi-ați adus-o acum. Dumneavoastră pentru zeama asta goală v-ați bucurat luându-mi-o.” Abia atunci a intuit ce îi spusese întemnițatul. A luat gamelele și i-a povestit iar lui Cordoș: „Uite ce mi-a făcut omul ăsta!” „Măi, băiatule, du-te măi și adu-i mâncarea lui, apoi vino să-ți spun și eu ceva.” Milițianul i-a adus lui Maxim ciorba aceea săracă și amară, dar sfințită cu atâtea rugăciuni și lacrimi. A pus gamela pe bancul de lucru, cu capul plecat, fără să scoată nici un cuvânt și s-a înapoiat la poartă.

„Măi, feciorule, i-a zis gardianul cel bătrân, bagă de seamă ce-ți spun acum. Atunci când au intrat sovieticii în Aiud, din câte case erau în oraș, numai casele milițienilor care i-au lovit pe ăștia chinuiți de unul ca tine au fost lovite de bombe. Și din câte femei erau în oraș, numai pe nevestele milițienilor care i-au batjocorit pe ăștia le-au batjocorit și rușii. Ai înțeles tu?” A doua zi, milițianul a cerut retragerea din serviciul penitenciarului și s-a angajat în altă parte, deși risca închisoarea pentru acest gest chiar și el. Dumnezeu rânduise această întâmplare pentru salvarea sufletului său.