Convingeri pe cale...

O călătorie cu trenul, pe ruta Oradea - Bucureşti, îţi dă posibilitatea să cunoşti câte ceva din atitudinile vecinilor de vagon. În 13 ore de stat în acelaşi compartiment orice călător îşi relevă trăsătura dominantă. Pentru mine, călătoria a provocat subiectul câtorva rânduri. Nu sunt un curios, dar nu am reuşit să ignor că la câteva scaune de mine se aflau două persoane de confesiune baptistă. Nu mi-a fost greu să aflu. La câteva minute după plecarea din Oradea au început să cânte diverse imne specifice cultului şi chiar să se întreacă a tâlcui diverse pasaje din Sfânta Scriptură. Ceea ce mi-a atras atenţia au fost subiectele "tâlcuirilor": cinstirea sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte. După acest intro, expus pe un ton de predicator ambulant, a urmat, cum era de aşteptat, căutarea de persoane interesate de mesajul lor. Pentru a masca prozelitismul, au iniţiat un dialog banal cu persoana aflată lângă ei. De la starea vremii s-a trecut brusc la "nebunia cinstirii moaştelor". Nu voi expune aici întreaga lor lecţie de exegeză biblică. Astfel de argumente sunt expuse şi combătute în multe cărţi de teologie misionară.

Am ascultat o parte din acest monolog baptist, după care am simţit nevoia să intervin. Sunt ortodox şi sunt dator să îmi apăr credinţa. Mai ales că persoana care devenise spectator fără voie al expozeului doctrinar începea să se simtă agasată. Nu este pentru prima dată când se întâmplă să port o astfel de discuţie şi pot spune că întotdeauna ea evoluează la fel. Unui cuvânt din Sfânta Scriptură ei îi opun alt cuvânt şi, astfel, ajungem să ne duelăm folosindu-ne de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu e vorba de misiune, din cauză că dialogăm cu oameni care nu sunt ai dialogului. Ei nu ne ascultă. Vocea ridicată, critica nuanţată sau directă şi versetele memorate sunt singurele lor arme de propagandă. Nu vor fi niciodată misionari ca Apostolul Pavel, care în Areopagul Atenei a intrat în dialog cu sincretismul grecesc pentru a-l combate nu jignindu-l, ci propunându-i o alternativă ce se desprindea din căutarea sinceră a atenienilor. În acest context, mi-am adus aminte de una dintre scrierile polemice ale apologetului Tertulian. În secolul al III-lea, folosindu-se de un termen din dreptul roman (prescriptio), scriitorul latin susţinea că Sfânta Scriptură face parte din patrimoniul Bisericii, pentru că a fost descoperită în Biserică şi, tot aici, ea s-a păstrat de-a lungul timpului. Ereticii, continuă Tertulian, nu au dreptul să o folosească în argumentarea doctrinei lor, pentru că Sfânta Scriptură este interpretată în cadrul liturgic şi duhovnicesc al instituţiei care a păstrat-o. Dacă ereticilor din secolul al III-lea li se interzice să interpreteze după bunul lor plac Sfânta Scriptură, ce să mai spunem despre baptiştii apăruţi abia în secolul al XVII-lea? De unde au luat ei Sfânta Scriptură când şi-au înfiinţat cultul? Le-am pus această întrebare şi vecinilor mei de călătorie. Nu au mai găsit răspunsul. Nu era printre lecţiile de exegeză memorate.

Discuţia a luat sfârşit, dar numai în acel vagon, parte a trenului care se deplasa pe ruta Oradea - Bucureşti. Marea discuţie, însă, aceea a convingerilor opunându-se altor convingeri, nu s-a încheiat şi nu se va încheia decât odată cu lumea. "Duhul" dialogului este adânc imprimat în fiinţa noastră, iar "ocaziile" de schimburi de replici nu vor înceta să apară. Este necesar însă de păstrat întotdeauna o eleganţă a convorbirii şi onestitatea impusă de prezenţa celeilalte persoane. Un teolog protestant (Wolfhart Pannenberg) afirma, într-una din scrierile sale, că nu poţi intra într-un dialog

despre credinţă având prejudecata necredinţei. De altfel, orice prejudecată şi, extinzând, orice automatism nu pot aduce nici un fel de prospeţime într-un dialog şi nici nu pot garanta vreun rezultat al convorbirii. Onestitatea şi conştiinţa că vorbeşti cu o "faţă", cu o persoană, te salvează de la "scene" pe tren, de la agasarea altor persoane şi de la rămânerea într-o convingere oarbă.