Copiii, între distracţie şi muncă

Printre noile atitudini care fac parte dintr-un orizont mai larg, ce priveşte integrarea europeană, se află şi o anume atenţie, sporită s-ar spune, acordată copiilor. Desigur, le-am numit atitudini, deşi au fost o mulţime de asemenea acţiuni concrete, plătite bine din programele europene. Mă gândesc aici la programe care asigură o mai bună şcolarizare, mai ales în cazul grupurilor sociale dificile, cum ar fi cele destinate rromilor. Şi mai sunt o sumedenie de alte programe asemănătoare, programe benefice pentru toţi. Pe lângă acestea, necesare şi folositoare, se înţelege, încep să apară şi atitudini, care pun pe gânduri mulţi oameni. De exemplu, se dezbate prea aprig încă tema despre felul cum sunt exploataţi prin muncă mulţi copii din România. După dezbateri, ar urma să se ia măsuri. Desigur, într-o anume zonă a societăţii româneşti - aş spune, în cazuri extreme - mulţi copii sunt folosiţi mai toată ziua la muncă de către unii părinţi. Ziarele au încercat să facă anchete sau reportaje, căutând pe teren asemenea cazuri. Însă, mi se pare că miza acestor campanii jurnalistice a fost doar de a atrage atenţia cu tot dinadinsul, exagerând, de cele mai multe ori, detaliile realităţilor.

Am urmărit o perioadă aceste articole de presă şi-am simţit presiunea pe care o făceau în jur. Cazurile extreme, de fapt, nu erau tratate decât ca subiecte de presă de scandal. Erau prezentate doar aspectele pitoreşti şi hilare. Iar analiza rămânea la suprafaţa realităţii. Nimeni nu mergea mai departe, spre cauze. Vedeam doar efectele, care se lăbărţau şi făceau urâtă realitatea unui sat oarecare. Desigur, un sat cu mulţi oameni săraci, iar cei în cauză, care abuzau de copii, oameni total dezorientaţi de furia schimbărilor. Cum ştim, mai toate schimbările au adus la început mari greutăţi oamenilor.

A vorbi despre o educaţie bună a copilului în relaţia cu munca mi se pare un lucru foarte dificil. Poate de aceea observăm cum tot mai mult, curios lucru, presa vorbeşte despre viaţa în roz a copiilor. Copiii se joacă cu cele mai sofisticate jucării sau copiii au parte de tot mai multe programe tv, de la desene animate până la show-uri în direct. Pe lângă faptul că parcurile au fost dotate - cum era şi normal - cu noi echipamente de joacă, au început să apară tot felul de instituţii private, destinate petrecerilor pentru copii. Ele chiar au devenit o afacere bună. De fapt, acestea nu sunt o invenţie românească, sunt copiate de la vecinii noştri occidentali. Încet-încet, a izbucnit parcă o furie, care caută cu tot dinadinsul să-l facă pe copil tot mai fericit, mai dispus să piardă timpul.

Foarte rar apar îndemnuri care cer copiilor să facă ceva, să facă o muncă dintre cele uşoare: de la muncile din gospodărie până la cele folositoare comunităţii. Şcolile româneşti parcă nici nu mai vor să audă de munci precum: curăţirea parcurilor de gunoaie, săditul florilor sau a copacilor, vizitarea aşezămintelor cu persoane aflate în dificultate, copii sau maturi. Sunt din ce în ce mai puţini copii la şcolile de muzică şi arte plastice, şcoli peste programul obişnuit, gratuite, susţinute de stat. S-au împuţinat cercurile şcolare sau chiar au dispărut cu totul. În aceeaşi situaţie sunt cluburile sportive. Ce să mai spun de editarea revistelor şcolilor şi liceelor. Prin astfel de posibilităţi, copiii capătă deprinderi noi, care ţin de adaptarea la practica vieţii. Sau, ca să fiu în acord cu psihologii, îşi pot folosi energia şi bunele intenţii. Devin, în felul acesta, mai aproape de locul muncii adevărate, locul unde fiecare dintre noi ne regăsim totdeauna. Nu doar în focurile, în furia petrecerii. Mi se pare că aceste activităţi nu sunt decât un efect al atitudinilor părinţilor. Părinţii, în felul acesta, îşi legitimează un loc printre cei, care, puţini se înţelege, vor să sfideze, într-un fel, cu reuşitele lor financiare, materiale. Iar presa, în majoritate, le este servilă, şi le promovează ideile. Noi instituţii, nu neapărat guvernamentale, construite cu bani publici, europeni, cum se spune, propovăduiesc şi fac totul ca să aplice acest nou stil de viaţă pentru copii.

În asemenea condiţii, ce putem spune atunci despre dezbaterile publice pe marginea acestei promiţătoare teme: pot copiii să muncească alături de părinţi? Mă tem că asemenea discuţii nu vor fi decât unilaterale. Unii, adică, se vor auzi cel mai bine. Aş îndrăzni să spun că se va auzi iar vocea celor care vor să sfideze cu ceva, pe majoritari. Nu?