Copilul abandonat

Romanele lui Dickens sunt pline de copii abandonaţi. Îngeri rătăciţi pe pământ, au o lumină ce contrastează blând cu neguroasa şi întortocheata lume a adulţilor. Ştiinţa lor cea mare este îndurarea frigului, a foamei, a lipsei de iubire, a brutalităţii celorlalţi. Şcoala lor este durerea.

Realismul cu care Dickens înfăţişează căderea pătrunde mai adânc, în secole, spre o psihologizare a răului, spre Dostoievski, Kafka, Sartre. Lumea, se ştie, vor să spună aceşti autori, este bolnavă, deşi rădăcinile ei creştine continuă să scoată la lumină o nouă şi viguroasă pleiadă de vlăstare ale credinţei.

Lipsit de o memorie afectivă, copilul abandonat nu găseşte nici un reper luminos în mintea lui. Lipsa gesturilor de iubire ale părinţilor îi lasă în suflet o pâclă deasă, iar gândurile i se pierd în fumul unei istorii care a năruit conştiinţa, care a anihilat voinţa, a creat frică şi neîncredere, a creat un zid de durere în suflet şi lume, o prăpastie între eu şi tu, astfel încât cu greu se poate crea o continuitate între lumina dinăuntru şi lumina din afară, între muzica inferioară şi armonia din jur. Nimeni, dar absolut nimeni, nu poate oferi putere unui suflet pe care iubirea nu-l revendică.

Îmi voi îngădui să rostesc un nume al unei asemenea fiinţe, deşi ea nu avea nici unul. I se spunea Smike, dar nimeni nu ştia dacă este numele de botez sau numele de familie, cine i l-a dat, de unde vine şi cine e. Abandonat într-o şcoală unde părinţii obişnuiau să îşi lase copiii din flori, pentru că taxa era foarte mică şi ei nu aveau niciodată vacanţă, Smike a cunoscut acolo răutatea şi brutalitatea familiei directorului. Devenise fricos, o făptură "speriată şi strivită", "cu minţile rătăcite". Un alt tânăr murise acolo, la şcoală, din cauza tratamentului inuman şi Smike îl auzise strigând, puţin înainte de a muri, după prietenii pe care ar fi vrut să îi vadă lângă el, spunând că vede chipuri zâmbitoare de acasă, care-i vorbeau. Smike îl văzuse cum îşi dăduse sufletul ridicându-şi capul ca să-i sărute şi atunci se gândea: cine o să-i zâmbească lui, când va muri? Cine o să-i vorbească în nopţile lungi de suferinţă? Ideea că ar putea veni cineva de acasă (deşi ştia că nu are cine să vină) îl înspăimânta, pentru că nu ştia pe nimeni şi n-ar fi recunoscut pe nimeni. Soarta i se părea lipsită de speranţă, numai durere şi frică.

Deşi nu rămăsese prea întreg la minte, din cauza bătăilor repetate, Smike avea alte calităţi: un suflet bun şi un devotament rar. A fost capabil să se aşeze în faţa lui Nicholas Nickelby - fostul profesor care plecase şi el de la şcoală din cauza condiţiilor inumane - şi să-l roage, şi să-i promită că va merge cu el până la capătul lumii, până la mormânt.

Gestul acesta semăna cu al unui cavaler care jură supunere şi credinţă, dar Nickelby l-a numit prieten.

Bunul şi devotatul Smike a avut parte de o moarte pe măsură: "Se scufundă într-un somn uşor şi, când se trezi, zâmbi ca şi mai înainte; apoi vorbi despre grădini frumoase, care, spunea, i se întind înainte şi sunt pline cu chipuri de bărbaţi, femei şi copii, toţi cu feţele luminate; după aceea şopti că ăsta e Edenul, şi aşa îşi dădu duhul."

Dintre toate personajele romanului Nicholas Nickelby, singur Smike a avut o soartă atât de fericită - care prefigura, desigur, soarta tuturor eroilor buni. Se învrednicise de rai prin iubirea, bunătatea şi devotamentul său. Toţi vorbeau despre el ca şi despre cineva care "întrecea toate fiinţele supuse, potolite, devotate şi credincioase care au trăit vreodată".

Cel care a fost cauza nefericirii sale, tatăl care îl abandonase, care îl ţinuse, "făptură mică, părăsită şi singură", captiv într-un pod, până a-l trimite la şcoala despre care am pomenit, tatăl care apoi a vrut să facă rău fără să ştie că e fiul lui, dar care a suferit apoi aflându-l mort, ei bine, s-a spânzurat chiar în podul în care fiul său trăise, cu ani în urmă, spaimele de copil părăsit.

Este fără îndoială o poveste. Dar este atât de înduioşătoare, şi destinul acestui meteorit al vieţii e descris cu atâta căldură, încât lasă, în noapte, pentru multă vreme, o lumină care descoperă ceva ce adesea adulţii uită, sau de care se tem: cât de aproape poate fi fericirea şi cum, în final, nu depinde ea de toate cele pentru care se agită oamenii. Este meritul marelui povestitor Dickens de a lua eroi ca de Pateric şi de a le da viaţă în roman.