Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Copilul şi Noaptea

Copilul şi Noaptea

Un articol de: Monalisa Bobe - 18 Iulie 2010

"Cel ce-şi poartă lampa-n spate îşi aruncă umbra-n faţă", spune un vers din Tagore, în traducerea lui George Dan. A-ţi surghiuni sursa de Lumină înapoia ta, a renunţa să mai cauţi neobosit lumina din miezul întunericului, iată o ameninţare vitală: nu-ţi rămâne decât să te identifici - eronat, dar coerent într-o logică paralelă, a durerii - cu zonele de Umbră ale sufletului, iar Noaptea dinlăuntru trece pe nesimţite din mesager al stingerii în moartea însăşi.

Evenimentul negru din ultimele zile, moartea artistei Mădălina Manole, relatat în toate registrele posibile de mass-media, ne pune pe gânduri şi, lângă o candelă pe care o aprindem fie şi doar simbolic, ne aşezăm sub semnul întrebării, căci răspunsurile numai Dumnezeu le va fi ştiind...

Nu puţine au fost vocile care au reacţionat prompt: "Avea un copil, cum a fost posibil?" Poate simţul comun îşi are virtuţile sale, la scară socială mai ales, dar un minim demers de contextualizare ne-ar ajuta să ne retragem din poziţia judecătorului, care nu ne aparţine, şi să ne regăsim locul, amintindu-ne că suntem oameni cu toţii.

Reflectând asupra complexităţii pe care o implică asumarea condiţiei de femeie - mamă, soţie, iubită, fiică, artistă, în cazul luat în discuţie - în societatea românească de azi, înţelegem, în cadrele fixate de ipoteza îndeobşte acceptată, cum copilul despre care se face vorbire va fi fost ascuns, ocultat de Noaptea deznădejdii, a disperării, strigătu-i va fi fost acoperit de ţipătul unei dureri, rămasă mută pentru mulţi, dar asurzitoare pentru cea care o trăia.

Apetitul publicului pentru tragedie, sublimarea, prin expresia compătimirii, a nevoii parşive de a-şi vedea zeii detronaţi sunt decompozabile şi se întâlnesc şi la case mai mari. Nu numai la noi discurile cu muzică se prăfuiesc ani de zile la raft ca să li se epuizeze brusc vânzarea după moartea artistului, nu numai la noi se face rating din dezastrul unui om. Aşa e şi-n alte părţi. Dar la noi apar foarte mulţi moralişti... copilul, strigă ei, copilul, cum de nu a oprit-o copilul?

Care copil?

Ce mai vezi dintr-un copil când nu mai vezi nimic, când lumea ta interioară a rămas fără obiect? Şi ce mai poate însemna viaţa sufletească, viaţa în general, în absenţa obiectului?

Nu are rost aici să concretizăm. O femeie pierde un bărbat: o situaţie care în unele poveşti e un final deschis, în altele un punct, în altele abia un început...

Despre elaborarea pierderii ca traumă merită însă a menţiona câteva lucruri, argumentând cu contribuţii teoretice ale clasicilor analizei psihologice.

Atunci când ataşamentul faţă de un obiect pierdut devine puternic peste fire, nevoia detaşării se profilează pe dedesubt şi va constela interese, structuri motivaţionale în fond benigne iniţial, ele având menirea de a proteja fiinţa de colaps. Dacă însă detaşarea nu urmează calea bătută a doliului (desprinderea de obiect, dezinvestirea acestuia şi reinvestirea altui obiect, cu accent pe etapa intermediară şi aparent paradoxală a suprainvestirii obiectului pierdut), rămâne aşa-numita melancolie: desprinderea e mult mai dificilă, fiindcă investirea iniţială a obiectului a fost una de natură narcisică (autovalorizare exclusiv prin prisma relaţiei cu obiectul). Dacă tot din viaţa mea psihică pun în relaţia mea cu obiectul, a-l pierde e a mă pierde, cumva... de aceea travaliul de melancolie e trăit mult mai dureros decât travaliul doliului. Cere multă forţă sufletească să renunţi la ceva ce nu mai poţi avea, cere un uriaş efort de elaborare psihică să conştientizezi că ai de ales între a avea şi a fi, cere lacrimi şi durere să alegi să nu mai ai ca să continui să fii. Dacă într-un final ajungi să te valorizezi în afara relaţiei cu obiectul, ai scăpat ca prin urechile acului şi totul ţi se aşază, de la sine, într-o altă lumină. Dacă însă pulsiunea de moarte te seduce cu promisiunea liniştii şi face imposibil de lichidat investirea narcisică a obiectului...

Şi, în atare condiţii, ce să mai vezi dintr-un copil? În bezna durerii, când socialul e gata să eticheteze şi să sancţioneze, când Noaptea nu-ţi mai arată decât Umbra din tine, cum să-ţi mai vezi copilul?