Corectitudinea absolută - un pas spre rigiditate?

Ne plac oamenii corecţi, care dau fiecăruia ce este al său, care-şi onorează promisiunile de fiecare dată şi nu uită să îşi rezolve conflictele. Îi admirăm, îi apreciem, îi considerăm persoane serioase, pururea prezente şi atente. Bineînţeles, îi judecăm atunci când îşi manifestă corectitudinea ireproşabilă şi faţă de noi, într-un mod tranşant. Brusc, corectitudinea absolută păleşte în faţa umanităţii milei.

Atunci când vorbim de corectitudine absolută, ne referim în special la acea calitate care determină o extremă umană. Spre exemplu, dorinţa de a nu traversa niciodată pe roşu, deşi nu trece nici o maşină sau de a merge cu fix 50 de km/oră pentru a nu depăşi fie şi cu un kilometru viteza legală, chiar dacă este o situaţie gravă. De regulă, această manifestare este rezultatul unei gândiri excesive asupra chestiunilor mărunte. Orice pieton va traversa măcar o dată pe roşu sau va conduce o maşină cu minimum 51 km/oră în localitate atunci când este nevoit să o facă din cauza unor circumstanţe neprevăzute. Nu mă refer la încălcarea de bună voie a legii, ci doar la unele momente în care legile nu pot fi respectate ad literam. Ce caracterizează astfel de persoane corecte este dorinţa de a respecta legea în litera, nu în duhul ei. Aceasta este o calitate a demonilor, care se pricep de minune să cunoască legea evanghelică atunci când trebuie să ne acuze.

Aţi observat că vecinul de la cinci, care vă atrage atenţia asupra fiecărui aspect legat de grădina blocului, este obsedat, de fapt, de curăţenie? Persoanele foarte corecte se grăbesc să le urmărească pe cele din jur, ori de câte ori li se pare că acestea îndeplinesc un lucru suspect. Desigur, nu se pot abţine să nu se laude câtuşi de puţin cu propria persoană şi să se recomande drept un model absolut. Rigidtatea extremă a gândirii este coroborată cu un afişaj personal seducător, plin de seriozitate. Din păcate, ceea ce le lipseşte este creativitatea şi imposibilitatea de a ieşi din limitele stricte ale propriei gândirii. Atunci când bătrânele din biserică se ceartă pe strane şi pe locuri mai avantajoase sau atrag neîncetat atenţia tinerelor nefamiliarizate cu mediul, ele sunt privite drept persoane corecte de ceilalţi. Asta nu înseamnă că dragostea nu este dispreţuită şi încălcată umilitor de comportamentul agresiv al majorităţii. Cu cât eşti mai corect cu cei din jur, cu atât dragostea şi mila îţi sunt mai puţin familiare.

Dragostea şi mila sunt mai presus de corectitudine. De altfel, Judecătorul nostru nu Se va lăsa deloc impresionat de cât de bine am respectat litera legii, aşa cum i-a osândit, de altfel, şi pe farisei pentru corectitudinea lor ucigaşă de suflete. Ceea ce ni cere este „milă, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai presus decât arderile de tot“ (Osea 6, 6). Jertfa este cea a corectitudinii excesive, care îndeplineşte tot ce este necesar cu mândrie şi judecarea aproapelui, dar uită că trebuie să iubească. În corectitudinea ireproşabilă nu există milă. Aşa cum spuneau şi Sfinţii Părinţi, uneori este necesar să treci adevărul sub tăcere, fără a minţi, pentru că nu este momentul să-l spui. Omul absolut corect nu va accepta niciodată să nu-i facă o morală inutilă aproapelui său păcătos. În definitiv, aşa este normal, de vreme ce el este un exemplu unic.

Uneori, trebuie să înţelegem că viaţa este superioară logicii şi că drumul către Dumnezeu depăşeşte raţionamentele mentale. Judecata proprie te înşeală, iar cunoaşterea legilor nu te duce la o corectă îndeplinire a lor. Litera ucide, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, dar Duhul îl face pe om viu. Este Dumnezeu corect? Da, dar mai presus de aceasta este iubitor şi milostiv, lucruri care depăşesc cu mult corectitudinea. În schimb, demonii sunt corecţi în mod absolut. Nu uită să amintească vreun păcat. Unde vrem să ne încadrăm? Aceasta este unica şi permanenta întrebare. Răspunsul îl vom afla la Judecată, atunci când vom merge fie într-o lume statică, fie într-una dinamică. Cred că aţi aflat deja unde duce rigiditatea mentală...