Creanga de aur: Biserica a reintrat pe drumul său firesc

Fac parte din generaţia care avea inscripţionată în suflete practica religioasă încă din primii ani de viaţă; religia constituia, până în anii sfârşitului celui de-al Doilea război mondial un „dat“, un atribut naţional şi un element antropologic. Este de înţeles, de aceea, îndelunga insatisfacţie trăită în anii 1948-1990 şi bucuria firească trăită de noi când s-au reinstalat vechile noastre temeiuri sufleteşti, în zilele revoluţiei din ’89.

De fapt, revoluţia a început printr-o eliberare a instinctului religios şi prin redescoperirea luminilor sufletului. Fireşte, am urmărit cu interes etapele apropierii religiei de omul care devenise „om nou“ (produs al educaţiei comuniste) şi am constatat cu bucuroasă emoţie regăsirea religioasă a poporului român. Nu am rămas indiferent nici la manifestări pe care le numesc artificiale sau „erori nesemnificative“ care însă, prin stridenţă şi prin durată, excedează limita unei bune şi vechi tradiţii. Nu am rămas indiferent la demagogia unui oarecare ins care, având funcţii şi state de partid foarte însemnate şi de durată, peste noapte, în 1990, ahtiat după însemne tradiţionale, şi-a transformat cabinetul într-un iconostas.

Nu mi-au plăcut activiştii notorii, deveniţi peste noapte, printr-un „miracol“, „activişti“ religioşi. Nu-i o dovadă de căinţă acest procedeu.

Dacă acest gen de exces de zel este totuşi un păcat tolerabil, de înţeles la noi (deterioraţi de cinci decenii de echivocă înţelegere a credinţei şi a practicii religioase), cealaltă atitudine, de-a dreptul aberantă, mă refer la atât de înverşunata acţiune duşmănoasă iconoclastă, încercare de alungare din şcoală a icoanelor, mi s-a părut criminală. Nu înţeleg de ce ateismul, care, mi se pare că, filosofic, are un profil neutru, a simţit nevoia antrenării unei mase de posibili prozeliţi. După cum de neiertat este tendinţa (ascunsă sub evaluări de cabaret estetic) introducerii unui anume grad de pornografie şi pornologie într-o dramaturgie care se voia, probabil, un şoc artistic eşuat într-un foc insalubru de Tătăraşi.

Astfel de incidente, în care Biserica a fost antrenată cu voia nu ştiu cui, nu au perturbat, totuşi, restabilirea echilibrului Biserică-popor.

Extinderea Bisericii pe plan sufletesc, insuficient de bine înţeleasă ca proces şcolar şi extindere a aceleiaşi instituţii pe plan medical, au evoluat, într-un ritm alert; ştiu mai bine despre relaţia Bisericii cu activitatea medicală că, în pofida procesului de evidentă expansiune (locaţii, personal etc.) şi pe acest plan se putea mai mult.

De aceea, când urmăresc atent această evoluţie, mai ales în lumea bolnavilor şi a celor consacraţi oficial lor, trăiesc, alături de majoritatea celor implicaţi într-un fel sau altul, satisfacţii memorabile. Unele din aceste prilejuri se petrec „sub ochii noştri“, „sub ochii mei“, care sunt ataşat de spitalul (spitalele) de psihiatrie. Istoria aceasta, atât de recentă, a realizat adevărate evenimente. Ele se cunosc, au mai fost menţionate, chiar eu am scris şi vorbit despre aceste fapte care se înscriu, alături de schituri retrase sau mănăstiri mari, alături de biserici mici, modeste, concomitent cu altele de dimensiune şi forţă importante, se înscriu toate într-un minunat parc de flori întinse pe câmpiile, dealurile şi munţii Moldovei; desferecând poteci căzute în uitare, care leagă şcoli cu biserici, biserici cu dispensare, alcătuind, împreună, un discret dar prodigios fior care exprimă instalarea tot mai solidă a universului creştin, redeşteptat, reconstruit sau împlântat în anii aceştia, de după 1990.

Aş apune că, alături de Grădina Botanică a Iaşului, credinţa şi opera bisericească a înfiinţat încă o grădină botanică, una în care, cu siguranţă tensiunea şi agresivitatea a mai scăzut, unde practica ortodoxă şi-a consolidat temeiurile. Un suflet poetic va putea închipui, în această grădină, în pace, între pomi şi flori, câte o umbră de înger…

A fost o muncă nobilă, ordonată, gospodărească, un model la care şi alte instituţii autohtone privesc respectuos.

Această nobilă şi energică acţiune a inclus, de mulţi ani, printre obiectivele sale principale, şi aşezămintele psihiatrice de toate tipurile. Niciodată, în istoria Moldove, nu a fost o atât de armonioasă şi bogată cooperare între psihiatrie - foarte evoluată în această parte a ţării, superioară din acest punct de vedere altor regiuni româneşti - şi Biserică.

Ultimul aşezământ de acest fel, în care vor asculta bolnavii pe Domnul, iar Domnul îi va ferici cu prezenţa Sa, apărut din „osârdia“ Spitalului „Socola“. Au fost de faţă oficialii administrativi, cu pieptul înfăşurat în însemnul tricolor al funcţiei, a luat cuvântul directorul general manager, profesorul dr. Călin Scripcaru, s-au cântat vechi imnuri religioase, atât de vechi încât mi s-a părut că vin din alte lumi, ca o misivă de pace...

Acolo au fost, laolaltă, bolnavii cu o bucurie cuvioasă în ochi, medici, salariaţi, preoţi. Nu a fost o „minune“, dar este un fel de minune să se adune în jurul unor icoane şi a câtorva cruci modeste atâta suflet la un loc. Se vede, uşor, că Spitalul „Socola“ îşi va regăsi datinile, că dibuirile se transformă în drumuri şi planuri sigure, că laboratoarele, altădată celebre, vor renaşte, că activitatea ştiinţifică, în cadrul căreia au lucrat, la acest spital, laureaţi ai Premiului Nobel se va renaşte din cenuşa memoriei, că în locul unor formule goale de conţinut se va turna solida şi admirabila activitate.

Cine spune „la trecut“ Socola?

Ea se înscrie deja în viitor, iar bisericuţa proiectată acolo face cât o catedrală (nu-i un păcat să glumim, exagerând puţin), când mica oştire este de pe acum la datorie. Şi când această datorie concentrează minţi şi suflete, doctori, profesori, funcţionari şi, desigur, însăşi bolnavii.

Cineva, aud, se întreba când se scoate la vânzare Socola... Nu ştiu ce i s-a răspuns, greu de răspuns, sufletul patrimonial al acestei instituţii bate încă în ritmuri solide. Chiar întrebarea e o chestie de suflet într-un spital de psihiatrie.