„Cred Doamne, ajută necredinţei mele“

Într-una dintre predicile auzite de curând, preotul nostru ne-a relatat o mică povestire. Era vorba de doi oameni, unul credincios, altul ateu, care nu se puteau înţelege între ei. Atunci s-au adresat unui copil. Ateul i-a spus: "Dacă îmi spui de ce crezi că există Dumnezeu, îţi dau un măr." Copilul a răspuns: "Dacă îmi spui de ce nu crezi că există Dumnezeu, îţi dau două mere."

Cum se întâmplă deseori, copilul a dovedit mai multă inteligenţă şi subţirime de spirit decât cei mari. Nu e de mirare, adevărul, perceperea realităţii este mai la îndemâna minţilor nepervertite decât a celor încărcate de ceea ce numim convenţii, îndemânare şi adaptabilitate socială, deformări ale gândirii de către influenţe care nu se pot numi benefice. Viaţa noastră este o mare plină cu deşeuri care o tulbură, o murdăresc. Ne scăldăm în ea cu convingerea că astfel ne încadrăm în rutina care ne aduce profituri, avantaje de tot felul, cuvinte de laudă, admiraţia celorlalţi pentru îndemânarea noastră. Apele ei mâloase ne mânjesc, dar nu-i nimic, aşa suntem toţi, aşa trebuie să fim toţi, fiinţe pe care şiroiesc impurităţile, pe care le numim modernitate, liberalism, lipsă de prejudecăţi. Ne imaginăm că astfel dobândim libertatea spiritului, gândirea înaripată care nu cunoaşte oprelişti, limite. Oare aşa să fie?

Fără îndoială, există o reală modernitate, un real liberalism, o reală lipsă de prejudecăţi. Dar ele nu trebuie confundate cu imoralitatea, cu amoralitatea, cu promiscuitatea. Cât de liberi suntem cu adevărat când ne silim să depărtăm de la noi cultul respectului pentru bine, pentru corectitudine, pentru devotamentul dăruit celorlalţi, pentru certitudinea că suntem destinaţi unei vieţi în veşnicie? Cât de liberi suntem când ne încântăm de tot ceea ce e murdar, de faptul că am aruncat peste bord morala, certitudinea că nu ne putem bate joc de noi înşine? Copilul din poveste n-a apucat încă să se scalde în marea infestată. Copilul din poveste păstrase încă judecata dreaptă, nepervertită a celor care nu sar în apele ei. Mai sunt şi din aceştia. Cei care fac distincţia între adevărata gândire care merge în adâncime şi cea de suprafaţă, limitată la expresii şocante, care, credem, ne dau un certificat de inteligenţă, de subtilitate de rafinament.

Ne înşelăm, ca de atâtea ori. Judecăţile superficiale, rapide şi împănate de expresii "inovatoare", înşală.

Mai putem să ne curăţim de mâzga care ne încarcă cu apăsarea ei. Mai putem s-o curăţim, ştiind că ni se dă ajutorul cerut în clipe de restrişte. Mai putem să trăim în certitudinea că suntem Fiii lui Dumnezeu care ne iubeşte şi ne arată calea pe care trebuie să mergem. După cum afirmă Henri Bergson, mistica porneşte din cunoaşterea doar bănuită a ceea ce este de neatins, uitând prea des că originea vieţii care stă în Dumnezeu şi în om este o scânteie divină nemuritoare, pe care filozofia n-o poate explica, ci trebuie s-o privească cu mulţumire. Într-adevăr, uităm prea des existenţa acestui "de neatins", a inaccesibilului, pentru ceea ce cuvintele, noţiunile, posibilităţile noastre de exprimare sunt insuficiente, neputincioase. Copilul din poveste ştie ce spune. Pretenţia noastră de a explica totul nu satisface nici măcar alte domenii ale gândirii şi sensibilităţii omului. Aspiraţia omului de a aduce totul la treapta sa de înţelegere înseamnă o naivitate cu pretenţii. Privim de sus realitatea esenţială a existenţei, ne facem că nu o vedem, trecem pe lângă ea cu convingerea că nimic nu scapă gândirii noastre analitice. Ne legănăm pe o pânză de păianjen ca elefanţii din poezioara pe care o cântam în copilărie. Fluturăm expresii sonore, teorii cu rezonanţe savante fără să ne dăm seama că acestea sunt potrivite pentru anumite domenii de cunoaştere, dar nu pentru toate. Este oare atât de greu să trecem de aspectele formale, de fenomenele supuse observaţiilor şi simţurilor noastre, pe care le considerăm absolute, factori definitivi ai cunoaşterii? Şi uităm că ajunge să facem un singur pas, de pildă cel de a încerca să explicăm infinitatea pe care n-o putem explica, deoarece n-am experiat-o niciodată, pentru a ni se deschide un imens domeniu a "ceea ce este de neatins", cum spune Henri Bergson. Domeniu pe care ar trebui să-l privim cu smerenia şi luciditatea pe care conştiinţa insuficienţei capacităţilor de înţelegere ar trebui să ne-o dea.

Cunoscutul psihiatru Manfred Lütz spunea: "Dacă Dumnezeu există, atunci ateismul este un fenomen ciudat, e o totală pierdere a realităţii, o perturbare gravă a ei". Iar Nietsche, referindu-se la "spiritele libere ale secolului al XIX-lea" şi la atitudinea lor faţă de credinţă, aşa cum o concepea Platon şi la credinţa creştină, afirmă că Dumnezeu este adevărul şi că dacă nu mai credem în Dumnezeu, nu mai putem crede în adevăr. Atunci ne rămâne doar subiectivul.

Să ne amintim cuvintele Mântuitorului din Evanghelia Sfântului Luca, adresate Apostolului Petru: "Iar Eu M­am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta" (Luca, 22, 32). Sunt cuvinte care ni se adresează şi nouă, tuturor, pe care ar trebui să le avem totdeauna prezente în minte.

Şi să nu uităm ceea ce spunea Descartes: "Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult."