Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Tânărul Eugen Ionescu s-a impus, odată cu volumul Nu, publicat în limba română, ca un critic negativist. Nu admitea nimic din cultura română şi manifesta scepticism în privinţa viitorului ei. Revolta lui a fost interpretată ca o „revoltă a disperării, o teamă de existenţă care, curios, nu paralizează forţele spiritului, nu-l împiedică să scrie, să continue să scrie. Am putea crede că, dimpotrivă, frica este productivă, sentimental neantului grăbeşte ritmurile scriiturii“ (Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu).

Criticul Eugen Simion remarca faptul că omul revoltat este un spirit religios şi că negaţia devastatoare a literaturii admite un sentiment acut de nesiguranţă a fiinţei, al vidului existenţial, al morţii. Demersul critic al lui Eugen Ionescu este de a demola toate ipostazele moralei şi ale credinţei, dar luarea în răspăr, aroganţa tinerească se opreşte în faţa morţii. Moartea neagă toate negaţiile, şi din inima tânărului care se simte vulnerabil ţâşnesc întrebări fără răspuns: „Dar atunci de ce mă sperii atâta, Doamne, de ce mă sperii de moarte în toate zilele, în toate nopţile, în toate colţurile? De ce îmi tremură oasele şi dinţii, şi carnea? De ce fug ca un tembel, ca un tembel? De ce îngheţ, cu râs, plâns, cu sughiţ, în faţa acestei orori de deasupra râsului, de deasupra plânsului, de deasupra sughiţului? Eu sunt moartea. Viaţa este un provizorat. Moartea mă definitivează. Moartea sunt eu. De ce mi-e frică de mine, de ceea ce mă esenţializează?“ (Nu).

Cerând ajutor de la Dumnezeu pentru necredinţa lui, tânărul eseist începe să se roage: „O, Doamne Dumnezeule! Partea mea de Paradis! Dar partea mea de Paradis! Iremediabil am pierdut partea mea de Paradis? Doamne Dumnezeule, nu aş vrea să fiu melodramatic şi nu aş vrea să crezi că vreau să realizez, prin opoziţia contrariilor, un efect de stil romantic (gen Venere şi Madonă). Dar te iubesc de undeva, cândva. Amintirile căror lumini mă torturează? Mă torturează! Nu vezi cum mă tăvălesc? Cum întind mâinile în neştire? Cum merg pe drumuri înfundate, pe drumuri tot întoarse? Cum nu am tăria să merg pe nici un drum?“ (Nu).

Unul dintre ultimele articole ale scriitorului se numeşte Doamne, fă să cred în tine.

Care a fost intinerarul spiritual al unui scriitor care a exprimat, nu doar în jurnale, dar şi în teatru, explicit, condiţia căderii omului, care duce, în lipsa sentimentului prezenţei lui Dumnezeu şi al grijii faţă de om, la teamă? Regele moare, o piesă în care problema morţii este pusă acut, dureros, cred că ar putea fi rescrisă în stilul operelor clasice, în care iubirea învinge moartea. Omul care iubeşte şi care descoperă veşnicia dragostei nu se teme de nimic. Martirii îşi aşteptau moartea ca o împlinire, ca pe o poartă de acces într-o împărăţie în care sufletele îşi află fericirea.

Ciudat lucru că tocmai iubirea lipseşte şi că sufletele chinuite din piesele lui Eugen Ionescu nu află, până la urmă, ieşirea din infernul absurdului, al lipsei comunicării. Scriitorul se află, la sfârşitul vieţii, pe treapta necredinciosului din Biblie care Îi cere Domnului să ajute necredinţei lui.

Sunt critici care îl văd pe Eugen Ionescu „homo religious“ (Matei Călinescu, Marie-France Ionesco). Îndoiala ar ascunde credinţa. Marie-France Ionesco spune că pe tatăl său nu l-a părăsit niciodată setea şi foamea de credinţă. Literatura era, pentru scriitorul de origine română, un mod de a găsi „acea frumuseţe intactă, în noroi“, de a cânta „acea lumină adevărată de dincolo de tenebre“. Paradisul copilăriei ar ascunde această lumină. Fără har lumea este palidă, searbădă: „numai harul poate da sentimentul sau certitudinea că lumea este adevărată, substanţială“, recunoaşte Eugen Ionescu în Sub semnul întrebării.

Omul este, în afara lui Dumnezeu, un adânc mut: „Mă întreb pe mine însumi de ce mi-e teamă de mine; mă întreb cu dragoste, cu durere, deasupra propriilor mele adâncuri mute; dar am pierdut cheia tuturor porţilor mele“ (Nu).

Totuşi, destinul lui Eugen Ionescu este legat de Ortodoxie: a avut în tinereţe un duhovnic la Schitul Darvari; ca bursier în Franţa, s-a ataşat de grupul Esprit şi a optat pentru un umanism creştin în sensul lui Mounier şi Gabriel Marcel. În polemica dintre Catolicism şi Ortodoxie, Eugen Ionescu s-a arătat a sprijini Ortodoxia, în care a descoperit nota de taină şi puritate păstrată: „Dând mereu Cezarului ce-i al Cezarului, scrie în Antidots (1977), acceptând, mereu, Istoria, Biserica Ortodoxă a rămas în afara Istoriei. N-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat cu Istoria, a coexistat. Şi a făcut întotdeauna compromisuri cu epoca, niciodată cu cerul. Biserica Ortodoxă a păstrat ceva insolit, tainic, pur, imuabil“.

Şi totuşi, lumea pe care o prezintă căzută, tragică, nu are nici o şansă de salvare. Eugen Ionescu nu merge în credinţa lui până la capăt. Nu opune nici o speranţă realităţii căderii: „Dumnezeu - scrie el lui Tudor Vianu în 1944 - ar trebui psihanalizat: lumea este ‹‹un acte manqué›› al lui Dumnezeu ş…ţ. Ne prăbuşim cu o viteză în progresie geometrică şi totuşi ultima secundă e lungă, lungă, nu se mai sfârşeşte. Am senzaţia golului. A ireparabilului. De când ‹‹am căzut din rai›› nu facem decât să cădem“.