Credinţa camuflată

Trăim într-o epocă în care ştiinţa a devenit insuportabilă. E prea multă luciditate şi prea mult scepticism în deprinderile ei ca s-o mai putem privi cu ochi buni. Iar ceea ce o face de nesuferit e încăpăţânarea cu care adepţii ei ţin să ne spulbere iluziile, amintindu-ne mereu că lumea în care ne mişcăm e guvernată de nişte legi de a căror tiranie nu poate scăpa nimeni. În plus, prin observaţiile, experimentele şi verificările necontenite la care îşi supune adevărurile, ştiinţa a ajuns să ne dezvrăjească lumea. Ne-a furat posibilitatea minunilor, ne-a slăbit credinţa în supranatural, ne-a sleit speranţa în nemurire şi ne-a preschimbat tradiţia într-un muzeu deprimant înţesat cu superstiţii defuncte.

E trist s-o recunoaştem, dar, din punct de vedere ştiinţific, tradiţia nu e decât numele pe care îl dăm neputinţei noastre de a ne lepăda de trecut. În locul ei, ştiinţa a ridicat siluetele reci ale unor legi lipsite de îndurare: conservarea energiei, legile termodinamicii, evoluţia darwiniană, sistemul copernican, ecuaţia lui Einstein sau legile transmiterii genetice. În faţa acestor necruţătoare principii materiale, tresărim speriaţi ca înaintea unor dogme aride şi dure, dar nişte dogme cărora, deşi le recunoaştem valabilitatea, refuzăm să le acceptăm cruzimea. Sau, mai bine spus, le acceptăm adevărul, dar nu le putem accepta universalitatea, adică o valabilitate care să fie până într-atât de generală încât să nu lase locul unor excepţii salvatoare.

Cu alte cuvinte, adevărul este al ştiinţelor, dar nu mereu şi nu peste tot. Mai sunt şi excepţii, nu multe, doar câteva, adică tocmai acelea care, aidoma unor fulguraţii apărute în zilele fericite, ne pot răscumpăra obedienţa cu care, în restul zilelor, îndurăm valabilitatea descurajatoare a ştiinţei. Fără aceste excepţii încurajatoare, am fi siliţi să acceptăm că principiile divine au murit, că spiritele s-au stins şi că esenţele transcendente au pierit. Fără aceste excepţii, Dumnezeu nu ar putea crea lumea din nimic, omul nu ar fi rodul creaţiei divine, iar posibilitatea unui perpetuum mobile ar fi o năzbâtie pe care numai mintea copiilor o mai poate plăsmui.

Şi totuşi, destinul ştiinţei e de a nu răbda excepţiile. Nu pentru că ar fi opacă în radicalismul cu care le tăgăduieşte existenţa, ci pentru că pretinde că n-are nevoie de ele. Ştiinţa vrea să descrie realitatea de una singură, fără să mai aibă nevoie de fulguraţii sau revelaţii miraculoase, cum nu are nevoie nici de proptelele credinţei sau de imboldul idealurilor morale. Ştiinţa e pustiitoare: explică lumea ucigând sufletele. Din cauza ei, am ajuns cu toţii să trăim cu picioarele pe pământ. Aproape că am ajuns să ne târâm la propriu, din lipsa unor resorturi aducătoare de compensaţii psihologice. În faţa acestei cruciade ştiinţifice există totuşi o posibilitate de protest: scientismul. Invocarea scientismului e încercarea de a îmblânzi ştiinţa dezvăluindu-i limitele. O combaţi arătându-i excesele şi punându-i în lumină slăbiciunile. Potrivit acestei optici, ştiinţa nu poate explica tot şi toate, iar cine totuşi crede asta se face vinovat de o erezie candidă şi naivă, cea în care religia tradiţiei este înlocuită cu religia ştiinţei. Nu mai crezi în zeii trecutului, în schimb crezi în legile ştiinţei, ceea ce înseamnă că tot crezi în ceva, iar această credinţă e sursa unei noi religii: scientismul, un morb ateist în al cărui ritual clericii sunt oameni de ştiinţă, iar mirenii sunt victimele lor credule. Dar şi aceasta e tot o formă de credinţă, chiar dacă una camuflată.