Credinţa convinge mai mult decât raţionamentele omeneşti

Aşadar, a nu cerceta amănunţit înseamnă a slăvi pe Dumnezeu, după cum şi a cerceta cu de-amănuntul tainele lui Dumnezeu înseamnă a păcătui. Dacă noi, cercetând cele de pe pământ şi scrutându-le, nu slăvim pe Dumnezeu, atunci, cu atât mai mult vorbind multe despre naşterea Stăpânului; căci atunci vom pătimi cea mai de pe urmă pedeapsă, ca unii ce Îl batjocorim. Dacă noi nu trebuie să cercetăm felul Învierii, apoi, cu atât mai mult acele acte negrăite şi înfricoşătoare.

Şi n-a zis simplu „crezând“, ci „fiind încredinţat“. Fiindcă astfel este credinţa, căci ea mai mult convinge pe cineva decât raţionamentele omeneşti; este cu mult mai clară decât dovezile ieşite din judecata noastră şi nici o altă gândire sau idee falsă nu o mai poate zgudui vreodată. Cel ce se încrede cu uşurinţă în raţionamentele omeneşti poate să-şi schimbe părerea, pe când cel adeverit prin credinţă stă neclintit, căci el şi-a îngrădit, aşa-zicând, auzul de toate vorbele cele vătămătoare.

Spunând că Avraam s-a îndreptat prin credinţă, arată că tot prin credinţă a şi slăvit pe Dumnezeu, ceea ce este o însuşire proprie vieţii noastre omeneşti. „Aşa să lumineze, zice, lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Matei 5, 16). Însă, iată, şi din credinţă Se slăveşte Dumnezeu. După cum, iarăşi, şi faptele au nevoie de putere, tot aşa are nevoie şi credinţa. Acolo, de multe ori şi trupul participă la osteneală, pe când aici succesul este întreg numai al sufletului. Şi osteneala este mai mare, căci nu are cu cine împărţi luptele ce le poartă. Ai văzut cum toate cele pe care ei le considerau ca rezultate din fapte, ca de pildă: a se lăuda către Dumnezeu, a avea nevoie de putere şi de osteneală, a slăvi pe Dumnezeu etc., Apostolul le-a arătat ca rezultate mai mult din credinţă decât din fapte?

Zicând apoi că „ce i-a făgăduit are putere să şi facă“, mi se pare că vesteşte mai dinainte cele viitoare. Căci nu i s-au făgăduit numai cele prezente, ci şi cele viitoare, de vreme ce acestea de aici sunt tip şi umbră a acelora. Aşadar, a nu crede cineva este dovadă de cugetare slabă şi jalnică. Deci sunt unii care ne învinovăţesc pe noi de credinţă şi noi îi învinovăţim de necredinţa lor, ca pe nişte oameni jalnici.

De aceea şi noi, lăsând la o parte pe unii ca aceştia, să râvnim a imita pe patriarhul Avraam şi să slăvim pe Dumnezeu, după cum şi acela I-a dat slavă. Dar ce vrea să însemne „dând slavă lui Dumnezeu“? Anume că a înţeles măreţia şi nemărginita Lui putere şi, formându-şi o idee dreaptă despre El, s-a convins el însuşi de cele făgăduite.

Deci, iubiţilor, să-L slăvim şi noi pe Dumnezeu şi prin credinţă şi prin fapte, ca să primim şi noi plata cuvenită, adică să fim şi noi slăviţi de Dânsul. „Căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine“ (I Regi 2, 30), zice. Dacă oamenii, doar aclamând pe împăratul lor, se mândresc foarte, chiar de n-ar câştiga nimic altceva, atunci poţi înţelege câtă mândrie şi câtă slavă ar fi pentru noi de a slăvi pe Stăpânul nostru şi de câtă osândă am fi vrednici dacă L-am batjocori. Deşi, altminteri, Dumnezeu voieşte a fi slăvit nu pentru că El ar avea nevoie de aceasta, ci pentru interesul nostru. Şi cu toate acestea, deşi nu are nevoie, El o doreşte de la tine chiar pentru tine, adică pentru binele tău. Dacă El a suferit pentru tine, făcându-Se rob, apoi de ce să te minunezi dacă suferă şi altele, numai ca să-Şi atingă scopul? Nimic să nu crezi acest lucru nevrednic de El, când ceea ce face nu are alt scop decât mântuirea noastră.

Acestea ştiindu-le, să fugim de orice păcat, prin care este batjocorit numele Lui. „Ca de faţa şarpelui, zice, fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca“ (Iisus Sirah 21, 2). Nu păcatul este cel care vine la noi, ci noi suntem cei care ne ducem la acesta. Bunul Dumnezeu a pregătit şi acest lucru, ca diavolul să nu ne poată teroriza când se apropie de noi. Fiindcă nimeni n-ar putea să se împotrivească puterii lui. De aceea, Dumnezeu i-a destinat pustiul ca locuinţă şi l-a închis acolo ca pe un tâlhar şi tiran; şi dacă n-ar putea înşfăca şi băga în închisoarea lui pe vreun nenorocit, gol şi dezbrăcat de harul Sfântului Duh, desigur că n-ar îndrăzni să iasă de acolo. Dacă nu ne-ar vedea călătorind prin pustiu, el n-ar cuteza să se apropie de noi. Pustiul şi locul de şedere al diavolului nu este nimic altceva decât păcatul. Deci contra lui avem noi nevoie de pavăza credinţei, de coiful mântuirii şi de sabia Duhului. Iar aceasta nu numai ca să nu pătimim rele din partea lui, ci chiar să-i tăiem şi capul, când el ar voi să fugă. Ne trebuie deci rugăciuni necontenite, ca astfel să-l zdrobim sub picioarele noastre.

(Texte selectate din Omilia a VIII-a a Sfântului Ioan Gură de Aur)