În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
Credința curată a celor păcătoși
Ostilitatea fățișă a cărturarilor, fariseilor și arhiereilor iudei față de propovăduirea și minunile Mântuitorului Iisus Hristos este cu atât mai surprinzătoare dacă ajunge să fie comparată cu credința simplă, dar sinceră a vameșilor, a femeilor desfrânate care doreau să-și schimbe viața, a sfinților ucenici și Apostoli. Întreaga ierarhie socială și „culturală” a ținutului Iudeii este inversată în ceea ce privește credința curată în Dumnezeu. Cei disprețuiți arată că, în pofida aparențelor și a multelor lipsuri duhovnicești evidente, sufletele lor sunt mai curate și deschise în fața propovăduirii dumnezeiești decât ale celor considerați drept modele de societatea vremii.
Nicodim și Iair
Chiar și printre „fruntașii” iudeilor regăsim câteva exemple care arată că și în poporul Israel încă se mai găseau exemple de oameni binecredincioși. În primul rând, îl avem pe Nicodim, unul dintre oamenii importanți ai vremii, membru al tagmei fariseilor și al Sanhedrinului (o instituție care cuprindea 70 de „bătrâni” – oameni înțelepți care erau apropiați ai Marelui Arhiereu și luau parte la deciziile acestuia). Acesta vine la Hristos noaptea (cf. Ioan 3, 1-21). În fața întrebărilor lui Hristos, Nicodim se dovedește neputincios fie în a răspunde, fie în a înțelege tainele pe care Acesta încearcă să i le descopere, însă dă dovadă de stăruință în credința sa. Împreună cu Iosif din Arimateea, Nicodim va fi cel care va îngropa trupul pogorât de pe cruce al Domnului Iisus Hristos (cf. Ioan 19, 39). De asemenea, un alt exemplu de iudeu care ocupă o funcție înaltă și care se apropie sufletește de Hristos este cel al lui Iair, mai-marele sinagogii. Acesta, plin de credință, vine să ceară de la Mântuitorul vindecarea fiicei sale care era pe moarte. Mântuitorul vine și îi învie fiica, după ce aceasta se stinsese în timpul în care tatăl ei era plecat. Este de la sine înțeles că, după acest eveniment minunat, Iair a rămas statornic în credința sa.
Cei trei frați: Lazăr, Maria și Marta
Dintre toate exemplele prezente în Sfânta Scriptură, exceptând pe cel al Sfinților Apostoli, a căror credință, deși oscilantă în multe momente, totuși rămâne puternică și loială, cel mai mult ies în evidență cele ale lui Lazăr, Maria și Marta. Cei trei frați sunt exponenții direcți ai uneia dintre marele minuni ale Mântuitorului. După moartea lui Lazăr, survenită în urma unei boli, la patru zile distanță, Mântuitorul vine și îl învie pe acesta. Însă ceea ce surprinde la fel de mult ca minunea în sine este extraordinara credință a surorilor acestuia în puterea și lucrarea Mântuitorului. De exemplu, Marta afirmă, atunci când Îl vede pe Hristos intrând în Betania și venind spre casa lor: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da” (Ioan 11, 21-22). În plus, adaugă: „Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (Ioan 11, 27). Primul răspuns este repetat și de sora ei, Maria (cf. Ioan 11, 32). Profunzimea credinței surorilor este clară și mai poate fi întâlnită în Sfânta Scriptură numai în cazul sutașului roman care zidise una dintre sinagogile iudeilor și care dorea vindecarea slugii sale bolnave. Acesta, neîndrăznind nici măcar să se apropie de locul unde era Hristos, considerându-se nevrednic, Îi trimite un mesaj simplu, dar plin de smerenie: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: «Du-te, şi se duce»; şi celuilalt: «Vino, şi vine»; şi slugii mele: «Fă aceasta, şi face»” (Matei 8, 8-9), ceea ce provoacă un răspuns uimitor al Mântuitorului: „Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Luca 7, 9).
Cei disprețuiți
Dincolo de toate aceste exemple de credință curată, destul de puține dacă ne gândim la amploarea propovăduirii și nenumăratele minuni săvârșite de Hristos, rămân acele modele uimitoare ale apropierii sufletești a celor păcătoși, disprețuiți, nebăgați în seamă de nimeni și chiar priviți ca fiind un fel de „pleavă” a societății. În primul rând, avem exemplele vameșilor, dintre care cele mai cunoscute sunt ale Evanghelistului Matei și Zaheu, mai-marele acestei categorii sociale care strângea birul pentru autoritățile romane. Vameșii erau oameni corupți, trădători față de propriul lor neam, disprețuind pe ceilalți și fiind disprețuiți de ei, însă nimeni nu îndrăznea să le facă rău deoarece erau protejați de armata romană. Însă, atunci când Hristos îl cheamă la propovăduire, vameșul Matei nu ezită nici un moment (cf. Matei 9, 9): renunță la o meserie care aducea un venit necinstit, dar constant, și începe propovăduirea noii credințe. După întâlnirea cu Hristos, Zaheu vameșul oferă jumătate din averea sa săracilor și pe cealaltă jumătate o împarte celor pe care i-a nedreptățit (cf. Luca 19, 8).
De asemenea, Scriptura ne prezintă și cazul femeii desfrânate, care vine cu un vas de mir curat și unge picioarele lui Hristos, ștergându-le cu părul capului ei. Mântuitorul se afla la vremea respectivă în casa unui fariseu respectabil, pe nume Simon. Acesta din urmă privește cu dispreț femeia desfrânată, dar amuțește când i se spune că se va ierta mai mult celor care iubesc mult (cf. Luca 7, 47). Credința femeii desfrânate o întrecea pe a sa! Însă exemplul de credință care cutremură cel mai mult sufletul celui care citește Sfintele Evanghelii este fără îndoială cel al tâlharului de pe cruce. La început, atât el, cât și celălalt tâlhar răstignit Îl ocărăsc pe Hristos (cf. Matei 27, 44: „În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El”). Însă, pe măsură ce privește la femeile sfinte aflate în jurul Crucii lui Hristos, dintre care chipul Maicii Domnului sigur i-a atras atenția, la faptul că Mântuitorul se roagă pentru cei care I-au făcut atâta rău (cf. Luca 23, 34: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”), meditând apoi la viața sa petrecută în silnicii și fărădelegi, tâlharul cel bun găsește o fărâmă de pocăință în inima sa și o folosește imediat pentru a pune vina asupra sa.
Așadar, în fața primei veniri a Mântuitorului se deschid două lumi antagonice: cei care par credincioși și nu sunt, de vreme ce-L răstignesc pe Domnul slavei, și cei care sunt păcătoși, dar nu rămân în greșelile lor, pentru că se înalță prin credința lor în Hristos la loc spiritual înalt...