Credinţa în Dumnezeu nu este o himeră

Cartea profesorului Richard Dawkins, tradusă şi în limba română, despre "himera" credinţei în Dumnezeu (vezi R. Dawkins, Himera credinţei în Dumnezeu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007), în care se străduieşte să susţină ateismul omului de rând şi bigotismul păgân, surprinde prin faptul că autorul prezintă idei cu totul nepotrivite legate de fundamentele filosofice ale unor învăţături teologice pe care le respinge, în cea mai mare parte, fără nici un temei. El pare convins că realizările sale în domeniul ştiinţei pot suplini sărăcia existentă în pregătirea sa umanistă. De altfel, un binecunoscut biolog de la Universitatea din Rockester, H. Allen Orr, afirmă cu multă eleganţă despre această carte că "nu-şi înfruntă niciodată cinstit oponenţii", că autorul ei nu reuşeşte să "urmărească dezbaterile filosofice despre natura chestiunilor religioase" şi, în încercarea lui de a impune ateismul brut, nu poate să înţeleagă "fie şi cele mai simple atitudini religioase" (H. Allen Orr, "A Mission to Convert", în: The New York Review, 11 ian. 2007, p. 22). De altfel, Dawkins reprezintă noul ateism al unui val de gânditori, caracterizaţi de multă lume drept "superficiali" în materie de filosofie şi religie, respingând credinţa în Dumnezeu, pe care o consideră o "formă de stupiditate... ca şi cum marile spirite nu s-ar mai fi confruntat niciodată cu întrebări esenţiale legate de creaţie, lege morală şi adevăr revelat" (Sam Schulmar, "Without God Gall is Permitted: Modern Ateists Have No New Arguments and Lack Their Forebearsâ Charm", în: The Wall Street Journal, 5 ian. 2007). E cert faptul că opera profesorului Dawkins se bucură de un succes extraordinar în mare parte datorită faptului că autorul ei este un fel de "traficant" de tabuuri ale unor societăţi care poartă încă în mare parte o amprentă religioasă.

Cine respinge existenţa lui Dumnezeu nu ia în seamă complexitatea cosmosului

O mare parte dintre aspectele prezentate de autor cu privire la presupusa himeră a credinţei în Dumnezeu şi cele mai multe atacuri la adresa religiei pot fi respinse cu uşurinţă de orice analist obiectiv. Fiind ferm convins de acest lucru, Sam Schulmar afirmă cu multă ironie că lucrarea lui Dawkins nu aduce nimic în plus decât "cele auzite în dormitorul bobocilor" (S. Schulmar, Ibidem, Ibidem).

Cea mai mare problemă pentru cei care, asemenea lui Dawkins, contestă existenţa unui plan şi a unui Creator al universului este aceea că, respingând existenţa unui Dumnezeu, ajung să se bazeze pe anumite legi sau forţe fizice evoluţioniste spre a putea explica existenţa şi natura universului. Făcând acest lucru, ei cad însă într-o formă de simplism, pe care oameni de ştiinţă, cum ar fi fizicienii teoreticieni, o resping azi ca fiind nepotrivită complexităţii cosmosului. Acest simplism, pendulând între hazard şi probabilitate, evită în fond problema existenţei unui motor prim sau a unui izvor primar al vieţii, avându-şi rădăcinile în empirismul naiv. La rândul său, empirismul eşuează atunci când se doreşte a se afla cine este în spatele creaţiei, străduindu-se să explice naşterea universului printr-un "bing bang" fizic sau chimic şi ridiculizând, în acelaşi timp, apariţia spontană a luminii la porunca lui Dumnezeu (Facerea, 1, 3) şi crearea omului "din ţărână, din pământ" (Facerea, 2, 7).

În lucrarea sa, Dawkins îi critică pe toţi cei care apără credinţa în Dumnezeu şi aduc drept argument în acest sens faptul că mulţi oameni inteligenţi din istorie au împărtăşit aceeaşi credinţă. El socoteşte că acest argument e lipsit de substanţă, ceea ce, de altfel, la prima vedere cel puţin, pare chiar credibil. Şi totuşi, la o analiză mai atentă, faptul că ne bazăm înţelegerea lucrurilor sau chiar convingerile privitoare la existenţa lui Dumnezeu pe gândirea şi observaţiile unor personalităţi inteligente din istorie este ceva absolut în regulă. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă fizicianul de geniu Albert Einstein (1879-1955). Chiar dacă nu credea în existenţa unui Dumnezeu personal, savantul şi-a exprimat în numeroase rânduri credinţa în supranatural, motiv pentru care şi afirma de fiecare dată când avea ocazia: "Sunt un necredincios profund religios" (R. Dawkins, op. cit., p. 33).

Albert Einstein: "Ştiinţa fără religie este oarbă"

Deşi pentru cineva credincios ar putea fi prezumţios să invoce, ca dovadă clară a faptului că Einstein nu a fost ateu, afirmaţiile acestuia privitoare la faptul că "Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul" sau că, de pildă, "religia fără ştiinţă este şchioapă", iar "ştiinţa fără religie este oarbă", totuşi Dawkins rămâne pe mai departe adeptul ipotezei unui anti-Dumnezeu. În cazul lui Einstein, el omite intenţionat să citeze răspunsul oferit de savant ateilor care-l revendicau de fiecare dată în campania lor antireligioasă: "Văzând această armonie a cosmosului pe care nu o pot înţelege cu mintea mea umană, limitată, pot spune că mai sunt oameni care afirmă că nu există Dumnezeu. Dar ceea ce mă înfurie este faptul că mă citează pentru a susţine o astfel de convingere" (vezi Ronald W. Clarck, Einstein: The Life and Times, World Publishing Company, New York, 1971, p. 425).

R. Dawkins manifestă un foarte mare dispreţ faţă de creştinism. De pildă, comentariile făcute de el la adresa istoriei Naşterii lui Hristos, din care respinge majoritatea elementelor ca fiind "un nonsens istoric total" (R. Dawkins, op. cit., p. 103), sunt pe cât de neîntemeiate pe atât de ridicole. Autorul "himerei existenţei lui Dumnezeu" ignoră orice element supranatural din viaţa lui Hristos, de la minuni şi până la Înviere. Explicaţia lui pentru procesul istoric după care a fost stabilit canonul Sfintei Scripturi (Ibidem, pp. 102-107) în Biserica creştină e una cu totul absurdă. El afirmă că, de fapt, nimeni nu "ştie cine au fost cei patru evanghelişti" şi că aceştia "aproape sigur ş…ţ nu l-au întâlnit niciodată personal pe Iisus" (Ibidem, p. 106). Prin aceasta, Dawkins dovedeşte, o dată în plus, că nu a făcut nici o cercetare serioasă pe această temă, ajungând la concluzii dintre cele mai aberante.

Una dintre cele mai ciudate acuzaţii ale profesorului Dawkins împotriva credincioşilor este aceea că ar avea un coeficient de inteligenţă mai scăzut decât al necredincioşilor şi că ar fi mai needucaţi. Pentru a-şi susţine această teză, el apelează la un studiu publicat cu mai bine de un deceniu în urmă în revista ştiinţifică Nature, spunând că doar 7% dintre oamenii de ştiinţă din S.U.A. care aparţin Academiei Naţionale de Ştiinţe (ANS) cred într-un "Dumnezeu personal" (Ibidem, p. 110; cf. Ed. J. Larson şi L. Withán, "Leading Scientists Still Reject God", în: Nature, 23 iulie 1998, p. 313). Totuşi, restul de 93% dintre membrii ANS, din cauza unei erori de proiectare a studiului, despre care se presupune că ar fi atei, n-au fost întrebaţi niciodată dacă nu cumva împărtăşesc un alt mod de credinţă în Dumnezeu şi în religie, sau dacă sunt atei convinşi ori agnostici.

În pofida acestui fapt, dincolo de aceste evaluări la care apelează Dawkins în cartea sa, conform unui alt studiu sociologic, realizat recent de Elaine Howard Ecklund, de la Universitatea Rice, care a folosit o definiţie mai convingătoare vizavi de Dumnezeu şi de religie, aproape două treimi dintre oamenii de ştiinţă au declarat că ei cred în Dumnezeu. Aşadar, în mod indiscutabil, datele recente (2005) pe care ni le oferă profesoara Ecklund infirmă categoric afirmaţiile lui Dawkins, conform cărora oamenii de ştiinţă ar constitui un bloc compact de gânditori şi intelectuali antireligioşi.