Credinţa, nădejdea, iubirea şi învierea copilei de 12 ani

Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii amintește două dintre numeroasele minuni pe care le-a săvârșit Mântuitorul Iisus Hristos.

După ce Se aflase în Ținutul Gadarenilor, unde vindecase îndrăciți, Mântuitorul, mâhnit, a venit în Capernaum, numită cetatea Lui. Evanghelistul Luca afirmă că mulți Îl așteptau și L-au întâmpinat cu bucurie. Primirea, așteptarea și îmbulzeala despre care se vorbește în cuvintele Evangheliei ne arată că Mântuitorul era așteptat de oameni veniți de departe, sperând să-L găsească și să se bucure de milostivirea Sa, de vindecările pe care le săvârșea și de învățăturile rostite, neștiind de călătoria Sa în ținutul de dincolo de apă. După ce au așteptat îndelung, venirea Lui a adus bucurie mare.

Sosirea Mântuitorului era cu atât mai importantă pentru mai-marele sinagogii din Capernaum, Iair. Rabinul nu era încărcat de ani, din moment ce avea o copilă ca de 12 ani, cum spune Evanghelia. Acesta, cuprins de mâhnirea unui tată care își vede copilul bolnav, cumplit chinuindu-se, a căzut în genunchi înaintea Mântuitorului și L-a numit în public, de față cu mulțimea numeroasă, Învățătorule, ceea ce însemna foarte mult pentru un om care slujea Legii și sinagogii şi care, de obicei, era împotriva învățăturii pe care El o propovăduia. Această atitudine L-a uimit pe Mântuitorul. De aceea, îndată, fără să mai întrebe ceva, a dorit să-l ajute și să-i arate multa Sa milostivire.

Pe când mergea către casa lui Iair, o femeie bolnavă, care avea curgere de sânge de 12 ani, s-a atins de Mântuitorul. Era un lucru firesc într-o asemenea împrejurare. Mulțimile Te împresoară, i-au spus ucenicii, și Tu mai întrebi cine s-a atins de Tine? Mântuitorul a întrebat pentru că a simțit o putere ieșind din El… Toți cei din jur au rămas mirați, Apostolii mai întâi și apoi mulțimea. Mântuitorul însă insista să spună cine este persoana care s-a atins de El. Era vorba despre o femeie care își cheltuise avuția la medici ani mulți, la fel de mulți cât avea copila, fiica lui Iair, 12 la număr, și își pusese cu multă credință în El ultima sa nădejde.

Evanghelia scoate în evidență credința femeii, dar, totodată, pune în strălucitoare lumină și credința mai-marelui sinagogii. Drumul Mântuitorului a continuat, deși, în timpul opririi pentru discuția cu cea care s-a atins de El, a venit cineva de la casa mai-marelui sinagogii și i-a spus: Nu mai osteni pe Învățătorul, fiica ta a murit. Domnul însă a rămas senin, cu aceeași încredere: Nu te teme, crede numai și se va mântui fiica ta. Ce durere este să pierzi viața singurei copile, scăpată din grijile prunciei și ale copilăriei, și de-abia acum începând să devină bucurie și nădejde pentru părinţi! Ajuns la casa mai-marelui sinagogii, nu au intrat prea mulți în locul unde se afla copila, însă erau destui martori pentru a vorbi mai târziu despre această minune. Erau prezenți cei mai apropiați dintre ucenicii Mântuitorului - Petru, Iacob și Ioan, tatăl și mama copilei. Mântuitorul S-a atins de ea, viața a revenit în trupul ei plăpând, până atunci bolnav, iar El i-a spus: „Talita cumi, fiică, ție îți zic, scoală-te”. Cu alte cuvinte, a rechemat-o la viață, El care este Calea, Adevărul și Viața. I-a dat să mănânce pentru că fusese vreme îndelungată în suferință, dar, mai mult decât atât, le-a poruncit să nu spună nimic despre cele ce s-au întâmplat.

Minunea care s-a petrecut la Capernaum face parte din cele trei minuni asupra morților înviați de Mântuitorul. Unul dintre ei a fost prietenul Domnului, Lazăr, altul a fost un tânăr, singurul fiu al unei văduve din cetatea Nain, iar cea de a treia a fost fiica rabinului din Capernaum. Ne întrebăm oare de ce Mântuitorul S-a oprit asupra acestui slujitor al Legii, știind că de obicei erau potrivnici? Poate îl cunoștea, pentru că poposea adeseori la rugăciune în sinagoga din Caperanum, unde a și vorbit poporului, amintind despre pâinea care s-a pogorât din cer, și le-a descoperit locuitorilor că El venise ca lumea viață să aibă și încă din belșug să aibă.

Iair făcea parte dintr-o categorie de învățători ai Legii cărora inima și sufletul le erau deschise către învățătura Mântuitorului, pentru că Acesta era Cel așteptat, despre care au vorbit prorocii, iar ei au înțeles înaintea mai-marilor Templului și a bătrânilor Sinedriului faptul că Mântuitorul avea putere în cuvânt, dar și în fapte, că era Doctor al sufletelor, dar și al trupurilor, cum L-au numit mai târziu părinții și imnografii Bisericii. Alături de Nicodim și Iosif din Arimateea, de Gamaliel, învățătorul de Lege și de alții, mai-marele sinagogii din Capernaum îi reprezintă pe cei care au descoperit, întâlnindu-L sau auzind de Mântuitorul, că El era Mesia Cel prezis de proroci. De aceea, rabinul s-a închinat, s-a așezat în genunchi îna­intea Lui și L-a rugat să-i tămăduiască fiica. Exemplul lui este urmat de toți slujitorii Bisericii. Înaintea Mântuitorului, a mormântului Său de viață dătător, care este masa fiecărui Sfânt Altar, înaintea icoanei Lui, îngenunchem, așa cum a făcut-o în pofida tendințelor de separare și chiar de aversiune întâlnite atunci față de Mântuitorul mai-marele sinagogii din Capernaum.

Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii ne învață în primul rând importanța credinței. Credința ta te-a mântuit, i-a spus Mântuitorul femeii care se atinsese de El, iar lui Iair i-a zis: Crede numai și fiica ta se va tămădui. Chiar și atunci când i-a fost adusă vestea morții fiicei pe care o iubea atât de mult, Mântuitorul l-a îndemnat să-și păstreze credința, singura virtute care ar putea schimba starea lucrurilor.

În Epistola către Evrei, capitolul XI, Sfântul Apostol Pavel ne spune: Credința este încre­dințarea celor nădăjduite și adeverirea celor nevăzute. Credința este o mișcare a sufletului, o treaptă pe care urci către Dumnezeu. De aceea, la un moment dat, Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui să se mute și se va muta”. Iar când întâlnea oameni bolnavi, întreba „Credeți că Eu pot să fac aceasta…”, şi primea îndată răspunsul: „Cred, Doamne…”. Când a coborât de pe muntele Tabor și i-a găsit pe ucenici în tulburare, împreună cu tatăl unui copil lunatec și cu fariseii care erau de față, Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Pentru puțina voastră credință, nu l-ați putut vindeca”.

Credința este esențială, iar dacă o avem, putem trece prin toate încercările acestei lumi. Dar, dacă nu o avem, ne lăsăm purtați de vânturile puternice care au bătut și vor bate de-a pururi. De vom avea credință, ne vom arăta puternici, nu prin noi înșine, ci prin Cel Care ne-a spus că este Calea, arătându-ne drumul care duce către Împărăţia fără de sfârşit.

La cuvintele Sfintei Scripturi adăugăm cele spuse de părinții Bisericii, martorii atâtor minuni şi vindecări prin rugăciunea puternică adresată sfinților taumaturgi. Marii medici și profesori au spus că Dumnezeu este Cel care vindecă. Aşa vom înţelege faptele minunate săvârşite altădată, dar şi acum, în vremea noastră...

Mai învățăm din mesajul Evangheliei că minunea a fost făcută pentru Iair, care s-a rugat ca Mântuitorul să-i vindece fiica. Evanghelia justifică practica Bisericii și a credincioșilor privind rugăciunile făcute pentru alții, ale celor care se roagă pentru părinții lor, sau ale părinților, care se roagă pentru copii în vremuri de încercare, ale cunoscuților și prietenilor, ­deopotrivă.

Sfântul Apostol Iacob în capitolul V, versetul 14, îndeamnă: „Rugați-vă unii pentru alții”. Așadar, aceasta este învățătura Bisericii, să ne rugăm pentru cei care sunt în bucurii și necazuri, să ne rugăm pentru cei care au trecut pragul acestei lumi. Să ne rugăm întotdeauna pentru prieteni și neprieteni, pentru că altfel nu vom împlini cuvântul scripturistic, uitat de unii, ignorat de alții și rămas nelucrător.

Mai învățăm din această Evanghelie iubirea adevărată a părinților pentru copii. Uneori, din pricina problemelor materiale, unii părinți au plecat departe de casă pentru a trimite bani copiilor ca să aibă cele necesare locuinței, hranei sau școlii. Oare este suficientă această iubire sau mai trebuie adăugat ceva la ea? Răspunsul poate fi sugerat de dragostea de acum și de altădată a unor oameni care au înțeles că educația copiilor lor, grija pentru ei, atenția și iubirea rămân lucrul esențial pe care trebuie să-l împlinească în viață. Un exemplu grăitor rămâne Iair. Ar fi putut să se comporte ca un indiferent, putea să rămână cu aceleași prejudecăți pe care le aveau și alții față de Mântuitorul, însă dintr-o iubire nemărginită față de copila lui, grav bolnavă, s-a dus la Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și L-a rugat ca s-o tămăduiască. Așadar, învățăturile acestei Evanghelii ne îndeamnă și pe noi să ne rugăm unii pentru alții, să fim atenți la cei de aproape, dar și la cei care nu au legătură directă cu noi. Astfel de fapte nu pot fi uitate înaintea lui Dumnezeu.