Credinţa părinţilor întăreşte viaţa fiilor

Câtă importanţă trebuie să acorde Dumnezeu strămoşilor de vreme ce două din cele patru Evanghelii, scrise de ucenicii Matei şi Luca, reproduc o genealogie a Mântuitorului. Prima, scrisă de vameşul Matei, începe cu Avraam, la sânul căruia sunt legănaţi fericiţii lui Dumnezeu. A doua începe cu strămoşul Adam, cel care a simţit pe umerii săi povara tuturor păcatelor fiilor lui. De ce a râduit Dumnezeu să se facă pomenirea strămoşilor după trup ai Domnului, de vreme ce zămislirea lui Hristos a fost fără de bărbat şi fără de stricăciune? Poate să arate că rubedenia duhovnicească depăşeşte în multe chipuri rudenia trupească. Hristos s-a născut în lume, într-un anume context istoric, şi într-un fel a fost legat de acei oameni care au fost aleşi de Dumnezeu. Mii de ani, generaţie după generaţie, fiecare a adus ceva. Unii au fost vase curate ale Duhului Sfânt şi au iubit cerul mai mult decât pământul. Alţii au fost legaţi atât de mult de pământ, încât au arătat o încăpăţânare acerbă. Iacov s-a luptat cu Îngerul Domnului la râul Iaboc. Cu toate acestea, Dumnezeu a iubit firea sa zeloasă şi s-a numit El însuşi "Dumnezeul lui Iacov". Cel fără de nume şi cu multe nume se numeşte pe sine în raport cu făptura mâinilor Sale. Dumnezeu a iubit credinţa lui Avraam, iar Pavel va spune că nimeni nu a avut credinţă ca acesta. Toţi cei care au crezut după Avraam, chiar şi apostolii şi sfinţii din vremea Bisericii, păşesc pe urmele credinţei lui Avraam, dar niciodată nu o vor ajunge. Şi Avraam a crezut când mila şi darul lui Dumnezeu nu veniseră încă asupra lui. A crezut în Dumnezeu când pribegea prin pustiu şi când femeia lui Sara nu-i putea mângâia viaţa cu un fiu. A crezut desăvârşit în Dumnezeu când era blestemat şi cel din urmă om. Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacov, Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii săi..., o înşiruire de tată şi de fiu. Mântuitorul este Unicul Fiul, Unul-Născut. El va spune "Toate mi-au fost date de Tatăl Meu", apoi "Toate câte are Tatăl are şi Fiul". Ce înseamnă pentru noi asta? Că nu am apărut în lume singuri, că nu suntem ai noştri complet, că avem ceva care vine de dincolo de noi. Suntem ca săgeţile eliberate din strânsoarea unui arc pentru a străbate o distanţă mică. Un segment doar, de unde va fi lansată o altă săgeată. Dacă ne rugăm astăzi este pentru că înainte de noi, părinţi şi strămoşi s-au rugat mult mai cu credinţă decât noi, într-o lume mult mai grea decât ni se pare cea de astăzi. Într-un fel tainic noi am trăit în bucuriile, tristeţile şi credinţa lor, şi într-un anumit fel şi ei vieţuiesc împreună cu noi, de aceea nu putem să ne separăm de memoria şi pomenirea lor.