Credinţă şi cunoaştere

Încununare a creaţiei şi expresie vie a iubirii, omul este în căutare continuă de a găsi un sens vieţii şi de a se ­regăsi ca răspuns la o chemare interioară, una care să-l lămurească şi să-l salveze de la risipă şi zădărnicie. Calea cea mai scurtă e şi cea mai întortocheată, fiind din cale afară de simplă pentru ceilalţi, şi doar mie, mi se pare, mi s-a menit şi nimerit una a încercării şi a împotrivirii. De aici, deruta, renunţarea, comoditatea şi chiar ura împotriva celor mai norocoşi decât ­mine, de a fi mereu pe cale, cu fericite escale, fără a-şi pune întrebări inutile, sâcâitoare.

Persistă o nedumerire şi un semn de întrebare chinuitoare, când nu eşti una cu tine, când nu priveşti cu atenţie în sufletul tău, când eşti furat de gânduri, surprins în cele mai ­vitrege şi severe încercări şi provocări. Există însă o cale de eliberare, una simplă şi la îndemână, fără a renunţa la cele vitale vieţuirii. E calea discernerii între cele care pot fi uşor cunoscute şi cele mai presus de fire.

Treptele cunoaşterii nu sunt o piedică pentru a avea acces la cele înalte şi nevăzute, prin contemplare în duhul cuminţirii şi al mângâierii cereşti. Cea dintâi treaptă a cunoaşterii e şi cea mai grea, înrobindu-ne prin pătimiri trupeşti, de agonisire, de lăcomie şi de trufie a înfumurării omului nestăpânit, victimă a unei puteri care îl înstrăinează, privind doar la cele din afară, prea multe şi prea ispititoare, nemulţumit şi posedat de griji, înfricoşat faţă de ziua de mâine, uitând cu totul de clipa prezentă, de ardoarea ­sufletului încătuşat. Această cunoaştere primară constă în ­agonisirea de bogăţii, de slăvire deşartă, de împodobire a trupului şi din care izvorăsc născociri şi meşteşuguri, în această lume văzută. De aceea, cunoaşterea aceasta se face duşmană credinţei şi se numeşte cunoaştere deşartă, fiind stăpânită de îngustimea sufletului, de întristare şi deznădejde, de frica cea de draci, de groaza de oameni, de zvonurile despre tâlhari, de strigoi, de grija îmbolnăvirii, de teama de moarte şi de patimă, cât timp omul uită de Dumnezeu, de Providenţa cea tainică, şi se luptă împotriva oamenilor care-i stau în cale. Dimpotrivă, credinţa pune faptele în seama Harului şi nu cunoaşte trufia, după cum este scris şi ne îndrumă Apostolul: Toate le pot pentru Hristos, Cel ce-mi dă puterea; Însă nu eu, ci Harul lui Dumnezeu, care este cu mine; Cunoştinţa îngâmfă pe om.

Credința oferă siguranță, cunoașterea, incertitudine

Cunoaşterea e deficitară prin simplul fapt că ea presupune ­confirmare şi certitudine, drept consecinţă a incertitudinii cu privire la adevăr. În timp ce credinţa presupune o înţelegere simplă, departe de vicleşug, de viclenie şi de speculaţie teoretică, abstractă. Ea poate fi întâlnită doar într-o inimă curată: De nu vă veţi întoarce, să fiţi precum copiii, nu veţi intra întru Împărăţia cerurilor  (Mat, 18, 3). Cunoaşterea e însoţită de frică şi de teamă, pe măsură ce pătrunde mai adânc, din curiozitate şi din tot mai grabnică ispitire a firii, neavând un temei care să o susţină, înlănţuind omul pentru totdeauna, condiţionându-i viaţa. În timp ce credinţa îl eliberează pe om în mod necondiţionat.

Asediat şi ameninţat, cum e în clipa de faţă, de un virus necunoscut, care a pus stăpânire pe întreaga lume, omul nu se mai poate recunoaşte, fiind oricând victima unui duh malefic. Neputând fi cunoscut, acest virus va putea fi eradicat tot prin ceva necunoscut încă. Tocmai de aceea necunoaşterea, într-un mod paradoxal, e tot un dar de la Dumnezeu, darul de a nu şti, din iubire pentru om, şi din credinţa că omul e zidire şi că e posibilă înnoirea firii omului, după asemănarea cu Ziditorul. Pentru a avea acces la credinţa cea adevărată, îi sunt date omului sfiiciunea şi smerenia, de a nu atenta la firea cea ziditoare, nevăzută şi protectoare. Isaac Sirul ne propune două comparaţii cu privire la firea nevăzută şi imaterială: Firea cea lichidă a apei nu primeşte întipărirea urmelor pe faţa ei, şi focul arde pe cel ce se apropie de el, şi dacă omul nu se sfieşte de apă şi de foc, cade în ­primejdie.

Credinţa o ai sau nu, ea nu-ţi cere nimic în schimb, nu presupune o alternativă şi nici vreo soluţie la vreo problemă insolubilă. Odată dobândită, nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, fiind pentru totdeauna o binecuvântare, o însoţitoare, tocmai când omul e surprins la strâmtoare, având ca suport şi temei iubirea, făgăduinţa şi nu promisiunea sau amăgirea, înşelarea. Cunoaşterea, dimpotrivă, e capricioasă şi suspicioasă, presupune teamă de necunoscut şi frică de oameni, şi în loc să urmeze neabătut calea Providenţei, ea lucrează şi experimentează în ascuns, pe cărări tot mai ­sinuoase şi în laboratoare cât mai sofisticate.

Fără Hristos, viața e chin

Cunoaşterea e inumană prin faptul că îl elimină pe Dumnezeu din creaţie şi se substituie Creatorului, cu falsa certitudine că omul are puterea de a se crea pe sine, de a fi făuritorul şi modelatorul unei alte creaturi, în toată puterea nimicirii totalitare. Un atentat virulent e pe cale să se producă asupra fiinţei umane, un fel de faustică încercare de a modifica genomul înscris în structura intimă a corpului uman. Uneltirea din umbră şi mânuirea voinţei au drept scop stâlcirea şi mutilarea sufletului. Nu avem cum să ne apărăm, cum să evităm această suspiciune, această aparentă grijă pentru om, făcându-l mai degrabă vulnerabil decât să-l vindece.

Prima treaptă a cunoaşterii răceşte sufletul, a doua îl încălzeşte, iar a treia este încetarea oricărei lucrări, odihnă desăvârşită, cuminţire în Duhul Mângâietor al Iubirii. Credinţa este mai subtilă decât cunoaşterea, precum mai subtilă este cunoaşterea decât lucrurile cele sensibile: Numim credinţă nu pe aceea în virtutea căreia crede cineva, ci numim credinţă pe aceea care răsare în suflet din lumina Harului. Credinţa aceasta nu se arată prin auzire cu urechile, ci se arată ochilor duhovniceşti, cu tainele cele ascunse în suflet (Isaac Sirul).

Oare vom învăța măcar acum lecția smereniei?

Cunoaşterea prin simţuri a celor sensibile ne e dată spre a ne bucura de cele încântătoare pentru suflet, iar cunoaşterea suprasensibilă, duhovnicească, peste fire, înseamnă primirea darului contemplaţiei şi primenirea lăuntrică imediată, fără aşteptare în gol, ci doar clipire a chipului şi uitare completă de cele ale ­neajunsurilor, de surpare a îngrijorării faţă de ziua de mâine.

Credinţa ne salvează de la căutare şi de la rătăcire, de curiozitate ispititoare, însoţindu-ne, în fiecare clipă şi în tot locul, ca o binecuvântare, pe care nu o putem vedea decât cu ochiul interior al minţii, dar o putem auzi, ca pe un glas din cer, ca pe o adiere a Duhului Mângâietor.

Încercarea la care e supus omul în vremi de restrişte e spre dobândire de înţelepciune, de ­învăţătură de minte şi de aducere aminte, întrucât Dumnezeu nu ne părăseşte şi toate ne sunt date din prisosinţa Proniei cereşti şi din putinţa Creatorului de a-şi salva creaţia şi de a-l ocroti pe om.

La prima vedere, credinţa şi cunoaşterea par a fi în opoziţie, prin ispitirea puterii părelnice a omului, pe când, în fapt, prin vieţuire şi făptuire, ceea ce agonisim prin cunoaştere e o eliberare din primejdia înavuţirii nimicului, iar prin credinţă ne salvăm sufletul de la risipire şi de la rătăcire, nemaifiind singuri pe pământ, ci doar cu Dumnezeu în gând, în faptă şi în cuvânt. Fie ca Duhul Păcii să­-şi găsească cuib şi sălaş în sufletul şi în mintea omului.