Credinţă şi sondaje

Potrivit unui sondaj dat publicităţii recent, 94% dintre români cred în Dumnezeu, dar doar 42% cred că există un Dumnezeu întrupat într-o fiinţă. Cei mai mulţi, 49%, cred că divinitatea este de forma unui spirit sau o forţă a vieţii.

Majoritatea celor 94% au declarat că aparţin unei confesiuni creştine. Ceea ce ne conduce în mod evident la concluzia că mai bine de jumătate dintre cei care se declară creştini nu cred în Iisus Hristos.

Nu deţin datele exacte ale cercetării, realizate de Fundaţia Soros România în perioada 1-21 iunie 2011, ele vor fi publicate ulterior, aşa că nu doresc să fac nici o presupunere cu privire la procentul de ortodocşi care nu cred că Dumnezeu S-a întrupat într-o persoană, dar chiar şi în absenţa acestor date situaţia este foarte neliniştitoare.

A fi creştin înseamnă a crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp Om, Care S-a născut, a trăit, a murit şi a înviat într-un anumit moment al istoriei omenirii. Credinţa creştină nu este un set de idei, doctrine morale, metafore tulburătoare şi filosofii abstracte, ci este credinţa în Hristos, o persoană. Fără această credinţă ne putem numi oricum, dar nu creştini.

Faptul că un număr aşa de mare de români creştini nu au conştiinţa clară a acestui adevăr elementar nu face decât să ne întristeze şi să ne semnaleze lipsa cronică de catehizare care încă mai bântuie prin România după deşertul perioadei comuniste şi care acum este amplificată de avalanşa de informaţii şi doctrine care mai de care mai sofisticate prin care se încearcă diluarea mesajului creştin şi înlocuirea sa cu un mesaj difuz, susceptibil de a elimina diferenţele dintre creştinism şi celelalte religii.

Pericolul cel mai mare însă nu vine din afara spaţiului creştin, ci chiar din interiorul său. Din dorinţa de a readuce oamenii la biserică după o îndelungă absenţă, preoţii au trecut cu vederea carenţele de catehizare ale unora dintre credincioşi pornind de la premisa că odată ce vin la biserică oamenii îşi vor schimba opiniile şi vor învăţa adevărurile de credinţă. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna aşa.

Creştinismul este o religie întemeiată pe revelaţie directă; ca urmare, nu este simplu de asimilat doar prin imitaţie sau doar prin studiu teoretic. Pentru creştini, ambele căi sunt necesare, nu poţi trăi creştineşte fără să cunoşti adevărul de credinţă şi nu poţi cunoaşte adevărul dacă nu îl trăieşti. Ca urmare, prezenţa credincioşilor în biserică este întotdeauna prilej de trăire şi de învăţătură explicită, care trebuie să înceapă cu lucrurile absolut elementare. Din păcate, tocmai datorită faptului că adevărurile profunde sunt elementare, există tendinţa de a trece peste ele considerându-le bine înţelese şi de a ne concentra pe elemente mai subtile sau mai specifice cultului. Pare paradoxal la prima vedere, dar credinţa în Fiul lui Dumnezeu întrupat, deşi este piatra de temelie a creştinismului este simultan şi cel mai greu lucru de explicat din creştinism. Este piatra de poticneală care i-a bulversat şi contrariat pe evrei şi mai apoi pe musulmani, ca urmare, nu este absolut niciodată redundant a reaminti credincioşilor esenţa credinţei noastre, faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pe vremea lui Ponţiu Pilat şi a murit şi a înviat.

Faptul că oamenii nu înţeleg acest lucru nu este neapărat o dovadă a lipsei lor de credinţă, ci ne arată că este necesară multă muncă de catehizare pentru a restabili plinătatea credinţei şi a adevărului în viaţa cotidiană a credincioşilor. Acest lucru însă nu se face într-un mod mecanic, ci cu foarte multă grijă şi înţelepciune duhovnicească, astfel încât credincioşii să internalizeze adevărul de credinţă pentru ca el să ilumineze în toate aspectele vieţii lor, atât cele spirituale, cât şi cele familiale, sociale şi morale.