Credinţă şi ştiinţă în viaţa Sfântului Episcop Luca

Doctorul Valentin Voino-Iaseneţki (mai târziu episcopul Luca) şi-a început perioada de cercetare la Moscova, în clinica de chirurgie a profesorului Diakonov. Obligat de regulile clinicii de a-şi alege o teză de doctorat, a respins propunerea directorului de a studia tuberculoza de la articulaţia genunchiului şi s-a ocupat de studiul anesteziei locale. Visul său de medic era ameliorarea durerii bolnavului. Teza de doctorat a fost primită cu entuziasm şi a fost notată cu zece.

Între 1915-1916, Valentin Voino-Iaseneţki a condus un mic spital militar în Pereslavl Zaleski. A fost printre primii medici din Rusia care au făcut operaţii grele la rinichi, stomac, splină, stomac, fiere, chiar şi la inimă sau la cap. Foarte mulţi orbi şi-au recăpătat vederea datorită operaţiilor acestui medic cu o îndemânare care devenise legendară. De altfel, le explica studenţilor săi: „Ca să se facă cineva chirurg trebuie să se fi născut chirurg. Şi trebuie să se deosebească prin trei însuşiri: să aibă ochi de vultur, inimă de leu şi mâini de femeie“. Întotdeauna înainte de a începe operaţia îşi făcea semnul Crucii şi se ruga fierbinte câteva minute în faţa icoanei Maicii Domnului, icoană pe care o avea în cabinetul său.

Profesorul Kassirski îl caracteriza astfel: „Era dezinteresat şi modest. În acest om toate erau transparente, curate şi luminoase. E de neînţeles cum îmbina în el două personalităţi - aceea a medicului, a omului de ştiinţă, a chirurgului practic, a unui luptător împotriva bolii şi a morţii, la care oamenii ajung pentru că aceasta este voia Domnului, şi, de cealaltă parte, a slujitorului lui Dumnezeu, al credinţei, ţinând cu severitate toate posturile Bisericii. Participa activ la Sfânta Liturghie şi era prezent la toate congresele Asociaţiei Medicilor, unde făcea importante referate ştiinţifice“.

Fiecare bolnav era văzut nu ca un caz, ci ca persoană unică şi irepetabilă. Doctorul credincios suferea enorm pentru fiecare pacient a cărui boală avea o evoluţie rea. Îi scria astfel fiului său: „Sufăr foarte mult când bolnavul moare după operaţie. Am avut trei morţi în sala de operaţii şi asta m-a zdrobit complet. Tu ca teoretician nu ai cunoscut durerea aceasta, în vreme ce pentru mine e din ce în ce mai greu de suportat… M-am rugat pentru cei morţi acasă, întrucât pentru cei din Krasnoiarsk nu există biserică“.

Poziţia episcopului Luca pentru bolnavii care nu mai aveau nici o şansă de salvare era cea ortodoxă. Nu era de acord cu comportamentul omului modern de a depune eforturi să nege moartea, s-o uite şi s-o ascundă de cei dragi lui. Dimpotrivă, bolnavul trebuie înştiinţat de moartea lui pentru a se pregăti creştineşte, a avea posibilitatea pocăinţei, a împăcării cu Dumnezeu. În cazuri-limită, medicul credincios are obligaţia să înştiinţeze rudele bolnavului şi să le recomande să îl cheme pe preot.

Doctorul Valentin Voino-Iaseneţki - episcopul Luca - declara că nu există conflict între ştiinţă şi religie. Nu este de domeniul ştiinţei a argumenta existenţa lui Dumnezeu. Omul de ştiinţă poate fi credincios sau ateu. Arhiepiscopul afirma că religiozitatea omului de ştiinţă poate funcţiona ca supapă de siguranţă. Omul de ştiinţă credincios îşi va trata pacienţii cu respect şi cu dragoste, după cuvintele Evangheliei; va avea o poziţie critică faţă de descoperirile ştiinţifice care nu sunt în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. De exemplu: clonarea, eutanasia, comerţul cu organe pentru transplanturi, avorturile. Cercetătorul are nevoie de binecuvântarea şi de prezenţa lui Dumnezeu, în special în laborator. În acest context, iată relatarea episcopului Luca: „Îmi amintesc de lucrarea mea despre anestezia locală. Fusesem absorbit de această cercetare. Singur în provincie, fără nici un ajutor din partea clinicilor, «cântam cântecul meu». Se năştea cu uşurinţă şi aveam un randament incredibil. Gândurile izvorau repede şi alergau unul după altul, fără să creeze haos, iar eu cu greu apucam să le pun în practică. A fost incredibil de uşor şi plăcut…“.

Uşurinţa cu care lucra, în condiţii de lucru în care mijloacele erau aproape inexistente, se datora ajutorului şi binecuvântării lui Dumnezeu.

N. A. Onţanov, medic chirurg care a fost apoi hirotonit preot, ne relatează sfatul episcopului Luca în ceea ce priveşte teza lui de doctorat: „De ce aţi pregătit această lucrare? De ce slavă?“. „Dumneavoastră, ca medic credincios, trebuie să vă aduceţi mereu aminte de cuvintele Mântuitorului nostru: Cereţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. În viaţa şi în diaconia lui medicul întâlneşte multe ocazii care se pot dovedi mântuitoare pentru suflet“. Cuvinte care au darul de a ne influenţa adânc.