Credinţa vie şi lucrătoare a Sfinţilor Trei Ierarhi

Distincţia operată până la separare în mentalul omului modern între particular şi public, între ceea ce este şi ceea ce face individul (omul depersonalizat) este incompatibilă cu imaginea vivificatoare a Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Socioprofesional vorbind, este legitimă evaluarea exclusiv după rezultatele muncii, şi nu după opţiunile private. Însă, dintr-o perspectivă holist-personalistă, clivajul subiectiv-obiectiv nu se susţine datorită complexităţii universului uman, complexitate descoperită de prototipul său Iisus Hristos. Taina omului este de factură perso­n­a­lă. Or, după modelul fiinţării divino-umane a Mântuitorului, persoana este indisolubil legată de opera sa.

În cazul Sfinţilor Trei Ierarhi, acest principiu este ilustrat prin interdependenţa dintre teologia şi viaţa lor, expresie a unei cre­dinţe vii şi lucrătoare. Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre filantropia divină împlinită în jertfa lui Hristos şi împărtăşită lumii întregi de Duhul lui Dum­nezeu, iar mărturia sa prinde viaţă în opera ierarhului capa­do­cian de ajutorare a categorii­lor sociale marginalizate şi a bolnavilor. Cele cinci cuvântări teologice care i-au conferit Sfân­tu­lui Grigorie din Nazianz titlul de Teolog sunt motivate de preocuparea acestuia pentru clarificarea şi susţinerea Ortodoxiei în faţa arienilor extremişti repre­zen­taţi de Eunomie. Expunerea lor priveşte direct consolidarea credinţei comunităţii ortodoxe din Constantinopol serios decimată în cea de-a doua parte a secolului al IV-lea sub presiunea politică a împăratului arian Valens (364-378). Sfântul Ioan Hrisostom este un predicator care denunţă atât păcatele mem­brilor comunităţii pe care o păstoreşte, cât şi excesele de autoritate şi opulenţa anumitor cercuri eclesiale şi socio-politice din Imperiul Roman. În acest sens, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, Hrisostom este implicat în rezolvarea problemei să­ră­ciei, sclaviei şi proprietăţii, atrăgând admiraţia poporului şi dezavuarea din partea unora dintre autorităţile eclesiale şi politice.

Nu există inconsecvenţă în­tre opţiunile personale, care pri­vesc credinţa şi preferinţa pentru o vieţuire ascetico-mistică, şi maniera de raportare la semeni a Sfinţilor Trei Ierarhi. Modelul şi Evanghelia lui Hristos iradiază deopotrivă lăuntric (la ni­vel personal), în teologia şi în slujirea lor (la nivel public), iar învăţătura şi activitatea lor au consecinţe culturale şi sociale imediate, dar şi peste timp (prin ceea ce unul dintre teologii ro­mâni contemporani numeşte „creş­tinism integral“, sintagmă ce vizează corelaţia între dimensiunea duhovnicească şi cea soci­ală a responsabilităţii creş­tine).

Elocventă în acest sens este opinia celor trei ierarhi despre le­gătura dintre predicator (cle­ric) şi predică. Conform sugestii­lor pastorale ale Sfinţilor Părinţi sărbătoriţi împreună la 30 ia­nua­rie, principalele coordonate ale predicii sunt mărturisirea fă­ră echivoc a Ortodoxiei şi în­dem­nul la conformarea modului de a gândi şi de a fi Evangheliei lui Hristos. Însă fiecare avertizează că aşa cum finalitatea pre­dicii este existenţială, cele două principii trebuie să fie fa­mi­liare clericului atât teoretic, cât mai ales practic. Mărturisi­rea necesită cunoaşterea în­vă­ţă­tu­rii, adică precizie dogmatică (Sfântul Ioan Gură de Aur) şi apropiere de Domnul prin ru­gă­ciu­ne, semn al legăturii perso­nale cu Hristos, şi al împărtăşirii mistice de taina dumnezeirii (Sfân­tul Grigorie Teologul). Vor­bi­rea despre Dumnezeu - ca şi as­c­ultarea predicii, de altfel - presupune prealabila preocupare pentru şi angajare în experienţa întâlnirii cu El (Sfântul Vasile cel Mare). De asemenea, în­drumarea omiletică spre asceză implică din partea predica­to­rului un efort continuu de des­pă­timire, de luptă cu el însuşi, cu ispitele, patimile şi demonii, deoarece, afirmă Hrisostom, pre­dica optimă este cea în care vor­besc faptele şi comportamentul cleri­cului.

În pofida celor descoperite de teologia şi viaţa Sfinţilor Trei Ie­rarhi, din nefericire, clivajul privat-public nu este străin nici mă­car creştinismului (cel puţin în formele sale vulnerabile la se­cularizare), situaţie în care conduce la derapaje inimaginabile. Sunt de acum notorii comuni­tă­ţile (pseudo)creştine care nu văd nici o problemă în promovarea homosexualilor în cler şi, recent, marcarea a 20 de ani de la hirotonirea primelor femei preot în Biserica Anglicană, prin întroni­za­rea primei femei episcop…