Creionul din buzunar

În fiecare clipă începem şi sfârşim, arcuindu-ne într-un resort care se contractă şi se extinde întreţinând bătăile de ceasornic ce ne măsoară devenirea, articulându-ne constant viaţa între o sistolă şi o diastolă, între un răsărit şi un apus mereu anticipabile. Viaţa, în marea ei parte, este o dezordine datorată decăderii sau imperfecţiunii noastre, de care uneori ne mândrim crezând-o biruită, gândim că am reuşit să o ordonăm pe alocuri, prinzând-o între coperţile câte unui tratat de fizică sau ontologie. Nimic mai simplu. Clădim biblioteci, o stivuim pe rafturi şi cădem în contemplarea atâtor veacuri de cunoaştere, în confortul ideii de a fi înţeles aproape totul. Naivitatea acestei consolări...

Se întâmplă totuşi ca previzibilul să ţi se rupă sub priviri. Cunoşti un om. Nu îţi găseşti umbrela. Uitând de ea, cafeaua dă în clocot. Proximitatea ţi se desface atunci într-o sumedenie de posibilităţi, într-un haos de alternative pe care ajungi să îl îndupleci doar printr-o singură alegere. Alegând, întinzi mai departe firul pe care-l deşiri, desfăşurându-l din ghemul care este însuşi posibilul din tine. Da, trăim trăgând după noi un ghem, înaintăm epuizând un fir de aţă. Viaţa, împletitura asta de alegeri. Viaţa cu pâlpâirile ei de neon şi gust de posibil.

Începuturile nu vin niciodată singure, ci cheamă după sine altele şi altele mereu noi şi imprevizibile, ca în explozia unui artificiu descompus apoi în sute de scântei. În copilărie cunoscusem un joc în care, unind o serie de puncte pe hârtie, descriam printr-o singură linie imaginea unui fluture, a unei flori sau a vreunui animal. Asemănător se întâmplă şi cu noi. Suntem înzestraţi încă de la naştere cu câte un creion care, spre neşansa noastră, nu e dotat cu vreo gumă de şters, aşezaţi apoi pe suprafaţa infinită a unei coli de pe care, cu atât mai bulversant, lipsesc punctele directive. Şi tot dintr-o joacă ajungem să descoperim că până şi mâzgălelile trebuie luate în serios.

Totuşi, e de ştiut că nimic din ce ne compune pe interior nu se supune unei logici newtoniene. Se întâmplă ca aruncând o piatră în hăul nostru afectiv, ecoul să reverbereze atât de tare, să aibă o acustică atât de intensă, încât să îţi scoată din rădăcini toate gândurile, să îţi plesnească toate simţurile şi trăirile. E punctul când inima se trezeşte galopând, când apropierea de o persoană te iradiază pe dinlăuntru, te îmbată ca un opiaceu, te împinge să îţi slăbeşti nodul cravatei şi să îţi deschei nasturii care te-ar salva de la sufocare - în clipa aia haosul îţi deturnează întreg ritmul mecanicii cardiace. Se întâmplă ca dimineaţa să te regăseşti în oglindă înjumătăţit, cu senzaţia nedeplinătăţii tale, de a aparţine de ceva, cuiva, unei perspective pe care viaţa ţi-o flutură pe sub nas. Mirosul probabilului diluat în aerul tare al matinalului.

Când lucrurile devin atât de complicate încât simţi că le vei ceda oricând sub greutatea care te apasă, sub panica definitivului, a nemodificabilului, trebuie să gândeşti doar că totul se poate roti pe suprafaţa unei monede.

Când circumstanţa e parşivă şi pune câteva zeci de kilometri între doi oameni, nu poţi decât să o sfidezi şi să-i suprimi cifrele, să o consumi pe tren sau în faţa oglinzii potrivindu-ţi hainele sau părul înaintea revederii. Sau să te joci de-a v-aţi ascunselea printre pagini, rânduri şi cuvinte…

Când apropierea de celălalt te face să uiţi până şi unde te găseşti pe hartă, când te cuprinde ameţeala după ce regăseşti îmbrăţişarea care te umple de căldură, când inima îţi bate atât de tare, încât abia de mai respiri, aşa rămânem în viaţă. Aşa continuăm ce am început.

" Nu e uşor să începi. Cu atât mai puţin să persişti. E simplă chestiune de dorinţă şi încredere. Apoi mai e şi teama perisabilităţii, teama că, ridicând dimineaţa capul de pe pernă, vei găsi lucrurile altfel decât le-ai lăsat înainte de culcare. Dar oricât de complicat, trebuie ştiut că soarele răsare totuşi la ora stabilită, că gestul reparatoriu nu e decât un alt segment trasat de creionul pe care îl avem la îndemână."